Oriunde e dragoste, acolo sunt și eu...

Jurnal de călătorie Un deget spre o zare. Nu știu dacă a fost îndreptat spre miazăzi sau miazănoapte. Era un deget îndreptat spre un curcubeu ce unea într-un cuplu marea și un nor.După alte câteva clipe, spre aceeași sau spre altă zare, un alt curcubeu, poate același ce și-a scuturat iar culorile sau un alt curcubeu ce se dorea și el important pentru un alt nor și aceeași mare. În partea opusă, sub un mai mare și mai alb nor, un mai mic și mai colorat curcubeu s-a reflectat în apă, el singur spre deosebire de celelalte. Aproape de apusul soarelui, când norii se adunau a ploaie și a pastel totodată, un înalt arc a răzbătut printre valurile de nori și valurile de apă, un arc de culoare și culori ce săruta, susținea sau fugea de un alt curcubeu ce stătea la fel de arcuit deasupra-i… A fost o singură zi, ultima dinaintea mijlocului Oceanului Atlantic, cu o zi înainte de insulele Azore, o singură zi cu cinci curcubeie minunate ce mi-au făcut ziua mai largă, mai înaltă, mai bună. To

O melodie, o ”Poveste de iubire” un pian și mai multe degete alintând lumina difuză din cabină. Singur cu dor, dor de a scrie, dor de plânge și dor de a nu crește. Zile mai bune și zile mai grele trec greu și spor la putere și curaj îmi caut ca toate să treacă. Singur de dor, cu oameni ce poate încep să conteze, cu oameni ce vor să mă uite sau scriu să mă aibă. O punte și-o mare, un munte plin de prea valuri și soare sub ele. Poate voi coborî pe o insulă să mă îmbăt de odihnă, lumină și uitare. Mi-e greu și aș scrie ca alții să-mi scrie. Aș plânge însă acum mă simt mai cu mine, cu mai mult din ce poate voi avea, o casă a mea, muzică în surdină, piane plângând ale clapelor lacrimi de sunet, o lumină prea stinsă-n uitare, obosită sau adormită. Mulțumesc cui pentru tot…

Răsărituri şi apusuri de Soare se vor scurge prin clepsidrele oceanelor strânse la mijloc de tropici, ecuator şi de lumea cea mare… Culori de cald şi de rece vor urca spre departe şi vor plana precum păsări în zbor prin zilele şi nopţile în care voi fi învăluit de sunetul unor doruri ce vor crea nori şi valuri pentru a ajunge la mine… Luni întregi pe ape, printre valuri împletite de delfini, valuri ce vor fi ca de satin ce moale curge să ne învelească, valuri în culori de lapte aproape de malurile nisipurilor albe ale insulelor exotice sau albastru de albe lipite fiind de sărutul gheţarilor ce din apă se ridică spre a fi o altfel de apă… Voi fi printre noi şi străini oameni ce la scrieri viitoare vor însemna mai mult sau mai altfel, oameni ce vor fi noi braţe ce mă vor ajută să urc sau să cobor cu sufletul, să cresc sau să uit ce sunt ca om… Priviri lungi spre orizonturi de cer şi de ape, doar ele două unite ce se vor scufunda în inima şi mintea mea pentru a crea poate jurnale de

Printre şoaptele nopţii au ajuns la mine suspinele unui inimi înfundate de singurătate… Inima unui tânăr în această noapte plânge departe de braţele mele şi mă zbat în distanţă să îi fiu prieten şi să îi iau capul în palme şi să îl aşez pe umărul meu până când amândoi ne liniştim pentru a vorbi, pentru a desfunda ghemul de doruri adunate în el şi pentru ca spre inima lui să curgă iar iubirea ce o are departe de el… “Mai aşteaptă un pic, va veni iar acasă şi atunci vei uita dorul ce i-l porţi şi te doare acum”… Un tânăr ce iubeşte e închis în propriul lui trup şi e menit să ducă tot fără a arăta sau împărţi cu cei din jur pentru că nimeni nu se interesează de ce e în adâncul lui, dacă apele sale sunt tulburi, dacă ale sale râuri mai au izvoare şi curg sau dacă lumina din el stă stinsă, acoperită de pietre ascuţite ce îi zgârie interiorul… De aceea cei mai mulţi tineri devin din copii zâmbitori bărbaţi reci ca de piatră… Şoaptele stinse ale unui tânăr devin şoaptele mele stinse şi

Sunt poveşti în care până şi singurătatea se simte singură. Pentru mine este adevăr în multe zile… Aş vrea să citească cândva despre modul în care mă lasă în viaţă şi cum de fiecare dată simt fie că pot trece peste toate sau cum mă închid mai mult în mine urând şi mai mult faptul că nu pot da mai mult şi bun, altora, retezate fiindu-mi membrele şi gândurile, dorinţele de a vedea binele sau de a respira. Urât de la naştere şi creat din obligaţie şi de gura lumii, cu alte vise pe care propria-i neputinţa de a le împlini le-a transferat în mine şi atât de puţine de vorbe de bine încât se numără pe petalele unei flori ce se usucă şi ea de jale. Dat afară din inima lui, dacă am fost vreodată acolo cu adevărat şi mânjit cu vorbe de alungare, cu voce mai niciodată la un ton normal ci mai mereu aproape de înjurături şi alte şi alte terfeliri umane, îndepărtări de locul ce ar trebui de cele mai multe ori să îmi fie casă. Dorinţa de mă vedea în inexistenţă şi urări să mă scufund sub pământ î

Astăzi scriu fără voie. Încă nu ştie şi dacă ar şti m-ar lăsa să vă scriu despre el sau mi-ar cere să nu scriu deloc şi să las loc ca el însuşi să vă scrie… Sunt rânduri despre ani pierduţi sau clipe când totul vine la timp şi poate acesta e apogeul a tot ceea ce a fost sa vină legat de mine şi el. Sunt rânduri despre ce e bine să ştie că văd despre el sau e bine să fie un start pentru ca voi să vedeţi mai mult din omul ce crede în artă dar care îşi arată şi sufletul atunci când îi daţi voie să o facă. L-am cunoscut de mai multe ori iar prima dată când am dat mâna cu el era neinteresant pentru mine. Luase doar un loc ce eu l-am avut şi m-am bucurat că-l cunosc doar pentru că în locul ce l-a ocupat se descurca destul de bine din ceea ce puteam observa. Era mult mai împlinit fizic ca acum, mai grăsuţ ( să nu zic gras pentru că mă va tachina / pocni pentru folosirea lui ), mai ardelean şi avea mari emoţii. Nu era încă cunoscut de noi ca talentul de la “Dansez pentru mine” şi abia cu

Culoare de soare ascunsă în sânul de apă al ceţii. E dimineaţă ascunsă printre pomi şi clădiri, printre uniri de sus şi de jos. E ceaţa ce-ascunde tot gri-ul de nori şi-i dă albul de pur şi timid. E culoare de lapte trecut printr-o sită de farmec şi e haină de apă pentru fire de iarbă. E ceaţă de toamnă între vară şi iarnă, între noaptea ce trece şi ziua ce vine. E pufoasă şi mândră să fie uşoară şi cu ochii de pură fecioară îţi plânge cu milioane de lacrimi bucuria că azi, ne-nconjoară... E scundă şi firavă şi cu fiecare om ce-i trece prin braţe se desface şi apoi se închide ca model de mai bine despre răni ce şi noi la fel ar trebui să le astupăm. Frunze ce devin monocrome de toamnă cu ea se-nfăşoară şi noi culori de soare şi nori le îmbracă. E spectacol de culoare fiecare zi şi fiecare “ nimic ” devine important dacă-l lăsăm să existe cu sens pozitiv. De cele mai multe ori treci prin ceaţă fără să-ţi pese deşi lecţia ei e că ignorând tot ce e în jurul nostru trăim ca şi cum

Îmi este dor de tine. Mereu te uit până în clipa când te găsesc din nou amestecat în listele cu multe şi cu mulţi. Mereu te uit până în clipa când mă trag de păr amintirile “ de tine ” ce violent se-aruncă-n mintea-mi. E-atât de mult de când nu am mai scris din tine şi am uitat să te mai bucur lăsându-te să te descoperi poate printre-ale mele scrieri. Mi-e dor să te mai mulţumesc cu ceea ce trimit din tine şi agitat rămân văzând cum tot ce a trecut nu a trecut decât prin timp dar a rămas păstrat în cuşca de la zoo ce poartă şi acum aceeaşi placă la intrarea spre propria mea lume. M-am văzut departe de tine şi mi-am adus aminte ce ţi-am scris odată, “ într-o zi, îţi vei aduce aminte ca m-ai uitat ”, şi s-a întâmplat să îţi reaminteşti de fapt de micul gând ce-am fost. Mă bucur să te uit precum mă bucur să te văd mai împlinit şi mai aproape de marginea pădurii în care te-ai ascuns şi mă arunc în gol acum pentru a cădea în aerul ce ne desparte. De multe ori tot ce te desparte de c

S-a născut ca o briză conturată în forma unui elefant aşezat pe un cer de opal. A coborât transparent pentru a se privi în oglinda unui râu ca apoi să îi neliniştească suprafaţa în falduri de valuri. A găsit apoi o piatră pe care a încercat să o plimbe alături de el dar care a rămas hotărâtă în loc alegând să fie mută la sunetul copilăriei micului vânt. A dat târcoale unei alei prăfuite şi când s-a decis să meargă pe acolo a traversat-o iute alungat de câinii ce se zbârleau de ciudă că frunzele îi dansau printre pletele transparente şi ele... A privit printre geamuri şi i-a fost foame de căldura ce sângele o aduce în inima oamenilor pe care îi vedea închişi între zidurile unor case ce trec printre timpuri  de culoare vineţie. S-a urcat pe frunze de iederă şi a coborât printre ramuri de trandafiri înţepaţi cu proprii lor spini. A oftat apoi privind cu ochi cenuşii cerul şi lumea rotundă şi, rătăcit pe drumuri moderne cu buticuri colorate, îşi îmbrăţişă trupul răcit de singurătate.

Uneori ridic privirea spre înaltul cerului şi văd umbra Soarelui ce stă nepăsător precum o iarnă aşezată peste o vară ce îşi închide ochii obosită de lumea ce a trecut pe lângă ea… Uneori privesc pe unde calc şi, cu privirea în pământ, văd stelele căzute şi sfărâmate, strivite de minţile înstrăinate de bunătate ale oamenilor ce trec peste ele fără a se murdări pe tălpi de praful strălucitor al acestora… Sunt oameni cu vârste prea mici dar care lovesc oameni mai mari, oameni mai mari ce poate au făcut în viaţa altora un bine precum aşa cum cei ce lovesc nu au ştiut să facă, alienaţi fiind de alcoolul, drogurile şi sunetele de bass ce agresiv le toacă firile nesusţinute de o personalitate proprie… Sunt oameni cu vârste mai mici ce lovesc oameni mai mari ce poate au suferit alungaţi fiind de toţi sau majoritatea ce legal măcar ar trebui să-i iubească şi astfel au trebuit să lupte cu viaţa la vârste mai mici decât a celor ce îi lovesc şi  judecă deşi cei ce îi judecă abia dacă ştiu c

E un “La mulţi ani!” târziu spus pentru voi, Gabriela C. şi Vali O. Linişte… Linişte deasupra cerului astăzi, linişte sub straturile de frunze ce se aşează la somn, pe firele de pământ, asfalt şi iarbă, frunze ce sunt grele de atâta soare adunat în ele… Deasupra cerului, ieri , am găsit uşor neliniştit un zefir , stea gânditoare pe cerul nopţii… Acelei stele i-am scris despre liniştea fericită a toamnei mele, astfel: “Toamna aduce multa căldură... Pentru mine nu e decât puterea de a trage concluzii... E un mod în care, oriunde mă plimb, în zilele când soarele se mai arată după nori, e o ocazie să văd cum totul ia culoarea căldurii... E ca şi cum tot ce a fost adunat vara ca raze de soare se dă mai departe pământului (căderea frunzelor)… Şi în Herăstrău de exemplu, mai apar mici boboci de flori care se încăpăţânează să mai iasă la iveală pentru a da şi culoarea lor toamnei, sau, veveriţele ce fac mormane de frunze şi se aruncă sau se joacă pe sub ele oferind jocul lor mişcăril

“Aceleaşi gânduri mari au alte nume şi alţii iar le spun…” Azi am vorbit despre oglinzi ce au furat ceva din viaţa mea deşi vorbeam de viaţa ei. Azi mi-am zis că oglinzile în care mă uit şi m-am uitat mereu, oriunde am fost, mi-au purtat cu ele reflexia a celui ce şi eu l-am uitat. E vorba despre cel mai bun prieten imaginar pe care l-am avut şi pe care l-am înlocuit cu mine. Oglinzile sunt cele ce mi-au fost prietene adevărate privindu-mă cum plâng sau râd în faţa lor, cum stau singur sau fericit şi, tăcute, mi-au arătat că în orice obiect în care mă pot oglindi s-a aflat lângă mine prietenul meu imaginar de care, ele, au avut grijă. Prietenul meu imaginar e celălalt eu, acela ce îmi zicea să ies zâmbind din casă să pot zâmbi oricui pe stradă astfel încât cei cărora le zâmbesc să li se schimbe chipul în forme de întrebare “ Era oare cineva cunoscut de care nu îmi amintesc acum? ” sau “ Cine o fi sau de ce râde la mine?” pentru ca apoi să îşi dea seama că pe chipul lor a apărut

Note de puncte aruncate peste spaţiu şi nimicuri amestecate cu fire de păr amestecate cu memorii demult aruncate la un coş de gunoi ce zace la sute de kilometrii distanţă de mine. Puncte de nimicuri aruncate ca nişte note ce sunt amestecate cu un trecut al unor memorii despre câteva fire de păr ce îmi zăceau rătăcite printre degete într-un loc la kilometrii distanţă amestecaţi precum nimicurile dintr-un coş de gunoi. Un drum ce nu se repetă deşi mereu şi mereu nu îl doream pentru a îl vrea acum parte din viaţa mea la prezent şi tot ce aş repeta este să repet zilele ce se repetau atât de frumos când un zâmbet era suficient să ştiu că ai inima atât de fericită că mă aflu în spaţiul tău, aruncat acolo de destin pentru a deveni un nimic de gunoi în amintirile tale ce zac la sute de kilometrii distanţă în trecut precum nişte fire de păr aruncate după ce îţi faci o tunsoare nouă. Un zâmbet era suficient să ai inima fericită, zâmbetul meu aruncat pe faţa ta suficient pentru a face spaţiu

Al doilea de doi ochi şi două voci care s-au găsit la plăcere şi în clipe lipsite de surâs. Al doilea de doi ce s-au apropiat şi în care cuvintele au devenit şi ele mai prietene şi mai uşor de spus. Al doilea de doi ce şi-au rupt mai mult barierele proprii ale unor firi mândre şi şi-au zis cât de importanţi devin unul pentru celălalt sau cât se bucură să ştie că pur şi simplu, chiar şi după multe multe momente de distanţă pot vorbi apoi iar ca şi cum nimic nu a trecut nevorbit. Al doilea de doi ce îşi aruncă mereu poduri pentru a le uni drumurile uneori paralele dar care visează că undeva, cândva, vor putea fi aproape împărţind mai multe clipe ca prieteni şi mai buni. Al doilea de doi de când ne-am lipit urechile de vocea celuilalt fără a le fi la fel de ruşine să ceară dacă e nevoie de ceva şi sincer nu ştiu dacă aş vrea să îi refuz ceva. Sper doar să nu ne schimbăm în mai rău în loc de bine şi dacă asta nu se va întâmpla atunci nimic nu ar trebui să intervină în a scrie despre

Sunt leapşa. Un joc între bloggeri, ocazie de a fi obligat să scriu despre fericirea mea. Aleg să vorbesc însă despre a fi fericit fără a fi… Ce ştiu despre fericirea mea până acum… Ştiu că sunt fericit atunci când sunt singur şi ascult muzică, uneori prea tristă alteori prea ritmată şi mi se pare că eu sunt cel ce a cântat prima oară de exemplu acea melodie, acel hit, că eu sunt vedeta şi lumea venită să mă vadă la concertele mele imaginare rămâne uluită de talentul meu. Sunt fericit să fiu vedetă fără a fi cunoscut. Sunt fericit când ies pe stradă cu maxim încă un om şi fac fotografii la ceea ce văd. Ador să fac asta şi mi se pare că orice pe stradă devine frumos şi merită imortalizat şi mi se pare atunci că sunt parcă singurul ce vede anumite detalii ale unor lucruri din jur. Sunt fericit că ştiu că voi avea cândva propria mea expoziţie de fotografie fără a fi însă încă posesorul unui aparat foto. Sunt fericit când stau şi citesc o carte ca mai apoi să mă ridic şi să mai con

Am vorbit cu Mădălina Manole o singură dată până ultima dată. Era Mădălina Manole cea care avea o veste bună. Am sunat-o într-o după amiază de iarnă. Eram începător şi nu am ştiut să îi vorbesc altfel decât deschis. Nu am ştiut să fiu prea politicos şi i-am vorbit la “per tu” într-o amabilitate sinceră şi deschisă. Lucram in Antena 1 şi am vrut să o invităm pentru o emisiune în care se discuta despre avorturi. Ea trebuia să fie în tabăra celor ce ar da orice pentru un copil când altele aleg să renunţe la al lor. Am format numărul şi după prezentarea de rigoare am auzit mai mult gălăgia din jurul ei decât vocea ce o ştiam din melodiile de care voi vorbi mai încolo un pic. Gâfâia agitată, emoţionată, mi-a dat voie să îi spun despre subiectul emisiunii şi a zis, cu aproximaţie, doar atât: “Nu pot să cred că îţi spun ţie întâi pentru că nu am apucat întâi să îmi anunţ măcar familia. Eu tocmai acum ies de la un doctor (…), am aflat că sunt însărcinată (…). Nu vreau să vin la o asemene

Bate un vânt ce răsuceşte un nor pe cer şi îl alungă spre marginea orizontului, undeva deasupra unei păduri uitate în zgomot ce e plin de strigăte de copii şi părinţi ce fură din fericire… Bate un vânt ce aleargă razele de soare până jos pe chipul aprins al pavelelor ce se încălzesc leneşe sub pătura de paşi amestecaţi, paşi familiari sau străini dar mereu bineveniţi. Bate un vânt ce te duce printre amintiri şi paginile cu miros de atlas sau cărţi de poveşti cu personaje fantastice ce luptă cu animale fioroase sau care ajung să salveze eroii din acele basme păstrate în noi. Bate un vânt ce gâdilă mustăţile unui tigru ce îşi fixează ochii calzi peste gratiile ce îl păstrează acolo pentru a ne ajuta să învăţăm despre locurile şi rudele sale ce ne cheamă, prin el, să le vizităm şi să ne bucurăm şi mai mult de culorile şi aromele lor… Bate un vânt ce îţi răcoreşte fruntea pe care bobiţe de transpiraţie a emoţiei de a fi înconjurat de atâta real şi prezent se aşează. E un vânt ce îţi

de Mihaela Rădulescu   Te-ai întrebat vreodată cu adevărat, profund şi du­când gândul până la capăt cine ar sări în ajuto­rul tău, dacă ţi s-ar întâmpla o nenorocire cum­plită, total imprevizibilă şi care te-ar găsi vulnerabil şi neputincios?... Nu te grăbi să răspunzi cu lista familiei şi a prietenilor, înainte de a te gândi, minuţios, la lista de nevoi nu numai imediate, ci şi pe termen lung... Au venit din nou inundaţiile, care au pus un capac nedrept peste nevoi şi sărăcie, peste vieţi şi-aşa şubrede şi triste. Aţi văzut iar la ştiri bine editate şi corect transmise lacrimi, disperare, vieţi curmate, copii care nu înţeleg ce se petrece în jurul lor, părinţi disperaţi, bătrâni uitaţi de lume şi parcă de viaţă... Ne impresionează mereu tragediile, ne uităm până ne dau lacrimile şi, în cazul fericit şi omenesc, ne rugăm pentru bieţii oameni sau mulţumim Cerului că nu ni s-a întâmplat nouă... Am câştigat, cu ani în urmă, capacitatea de a reacţiona şi altfel decât emoţional, am învăţ

    E mic cât firimiturile uitate pe o frunză. E lipit de fraţii şi surorile sale de care se va îndepărta dacă va avea norocul de a nu fi şters de soare, şters de vânt sau de o gărgăriţă ce delicat îşi plimbă greutatea pe frunza pe care el a fost aşezat. Nu creşte mult dar e sesizabilă cu ochiul liber diferenţa de viaţă cu care s-a încărcat până la transformarea într-o liniuţă plină de sucul frunzei ce o va devora imediat ce va scăpa de marginile oului mic din care va trebui să iasă şi să înfrunte lumea. Câteva ore sau zile, după cum îi e felul, va goni printre umbre, pe trunchiuri de plante firave adunând viaţă şi crescând într-o omidă ce se colorează în nuanţele florilor ale căror frunze îi hrănesc trupul. Va aduna seva lor pentru că apoi va trebui să se retragă sub o mică stâncă sau să se ferească sub scoarţa unui arbore pentru a îşi modifica fiinţa întreagă, a se transforma cu durere, durere ce merită îndurată, pentru a deveni o formă de viaţă ce nu va mai fi decât o bucurie pent

Soarele se va prăbuşi de pe obrazul cerului albastru, din albastrul la care au privit ochii unui înger… Soarele se va prăbuşi de pe cer, rănit şi sângerând, şi nimeni nu îl va vedea pentru a-i prinde căderea şi a îi face căderea mai uşoară şi impactul cu nimicul mai moale spre a nu se sparge în mii de bucăţi. Acoperă-mi ochii şi urechile şi spune-mi că nu, soarele nu poate cădea din ceruri dacă despărţirea ne leagă  precum lacrimile ce cad dezlegate de ochii cu gene prea negre, negre precum cerul unei nopţi pe al cărui negru stelele sunt în stare de şoc… Stelele plâng după soare, după el, cel ce le face să aibă lumină în ochii acum stinşi ai unui înger ce nu mai vede încotro să zboare, pe cine să protejeze… Lacrimile unui înger se scufundă acum în buzele unui copil ce descoperă universul iubirii cu primii săi paşi, paşi făcuţi cu inima prea deschisă în drumul lui spre a deveni un bărbat, bărbat căutând cuvintele “a fi acolo, zid de apărare pentru jumătatea sufletului său…”. Prim

  Soarele se culcase când, în aspră mătase, mă îmbrăca mângâierea ta… În oceanul de vise, ceasul încremenise, doar lumina din ochi exista…   Cerul îmi plânge iubirea, îmi spală privirea… Trandafirul din glastră s-a frânt.   Gândul îmi zboară departe, câte vise deşarte ca firave ruguri arzând… Nu credeam, din trufie, că săruturi, o mie, o sa fie doar pulbere în vânt.   Cândva totul o să pară precum o cireaşă amară înghiţită de dragostea mea, amară precum amintirea ta…   O cireaşă amară e inima mea…

Uneori vechi cântece devin noi imnuri… Ascultând de dragul liniştei am auzit o veche melodie ale cărei versuri m-au desprins de viitor… “Te întorci la mine prea târziu… Un muzeu de ceară e trecutul… Nu-ţi mai sunt datoare, nu şi nu… De ce mă judeci tu? Am plâns şi am sperat, Am fost trădată şi-am trădat, Am pierdut şi-am câştigat Dar n-am cerut mai mult decât am dat. Şi dacă viaţa mea N-a mers ca la carte, Iert şi tac Eu n-am luptat să plac… Şi totuşi viaţa mea Merge mai departe Râd, Iubesc şi Trăiesc… Nu te mai preface că exişti De aici chiar nimeni nu te crede! Nu-ţi mai sunt datoare, nu şi nu! De ce mă judeci tu? Tu n-ai jucat curat… Să te urăsc m-am saturat! De aceea te-am uitat… Eu n-am cerut mai mult decât am dat… Şi dacă viaţa mea N-a mers ca la carte, Iert şi tac Eu n-am luptat să plac… Şi totuşi viaţa mea Merge mai departe… Trăiesc sub cer, Caut şi sper, În viaţa mea să mai fie Dragoste şi bucurie! Şi totuşi viaţa mea Merge mai departe… Râd, Iubesc şi Trăiesc… Râd, Iub

  Culorile sunt uneori aceleaşi… Negrul este multe ori de un prea albastru cristalin dacă ne gândim la lacrimile curse din rouă, pe firele unei aurore de dimineaţă. Albastrul este de multe ori prea purpuriu dacă ne gândim la culoarea cerului ce sângerează la apusul soarelui cel mare, galben şi cald. Purpuriul este de multe ori prea argintiu dacă ne gândim la drumul apusului spre răsărit, prin negrul nopţilor de iarnă, când luna albă transformă cerul nopţii într-o oglindă aburită de cristale. Albul este uneori de un maroniu caramelizat dacă ne gândim la zahărul ce arde pentru a rămâne de un dulce cu alt guste de dulce, sub limbile roşiatice ale unei flăcări prea aprinse uneori. Roşiaticul este uneori de un albastru verzui dacă ne gândim la o zi caldă de vară ce ne ridică sângele-n obraji dar în care ne lăsăm scăldaţi de o granita , amestec de gheaţă şi sirop, cu alt gust de dulce decât cel al unor buze muşcate de alte buze roşiatice. Uneori e nevoie de o culoare închisă pe fund

Au stat pe stabilopozi printre cerurile amestecate pe orizont cu marea. Cerurile erau fie albastre, fie portocalii de apus, fie pastelate de nuanţele zilei. Marea era curată şi rece de la căldura unor păsări sau peşti, meduze sau alte mici animăluţe pierdute în ea dar care nu puteau fi fără ea. Au văzut marea cu ochii de îndrăgostiţi ce se minţeau că sunt la fel de uniţi precum cerurile amestecate pe orizont cu marea. Au stat îmbrăţişaţi prima dată în acel loc pentru a-şi uni acolo pentru ultima dată buzele în rolul de îndrăgostiţi. Si-au dorit mult timp să nu fie puţin dar a fost mai puţin decât ce a fost de mai de mult în fiecare din ei. Au arătat cu degetul crabi ce se ridicau pe stabilopozii unde au fost sinceri ultima dată pentru a fi pentru prima oară deschişi cu sufletul către despărţirea ce nu i-a mai unit. Au plâns împreună pentru fericirea unuia dintre ei ce iubea o altă persoană. Pentru prima dată unul din ei a cedat la propriile sentimente pentru sentimentele ce şi

Uneori eşti prea mic pentru a face lucruri măreţe iar alteori lucrurile măreţe stau la baza faptelor mici. Uneori e de ajuns să ai o singură culoare pentru a fi parte dintr-un curcubeu iar alteori curcubeul apare prea rar sau e creat din culori fixe, diferită de a ta. Uneori însă, chiar de nu eşti parte din curcubeu, poţi fi culoarea preferată a cuiva.  Uneori o cochilie goală poate fi prea goală de viaţă însă se poate reumple cu aceasta când în ea arunci câteva fire de pământ şi apoi plantezi acolo o sămânţă de floare ce, cu doar două picături de apă, se transformă în două culori preferate poate ale cuiva. Uneori poţi ascunde în sinea ta atât de bine rănile de suflet pentru ca alţii să nu le deschidă sau atingă încât, chiar tu, uiţi unde le-ai ascuns. Poate de aceea, uneori, nu poţi să mai arunci din tine dureri ce trebuiesc vindecate. Uneori însă durerile poate uită de ele însele de dragul de a fi stat suficient ascunse in tine. Uneori eu cred că sunt veşnic cât exist.

  Acum sunt ascuns între noapte şi propria-mi inimă. Sunt ferit de nimic şi tot ce îmi ies pe gură sunt cuvinte ce curg peste mine precum o cascadă din sârmă ghimpată. Prins între a fi sincer, între a uita de ceea ce sunt pentru a nu avea zi de zi trecutul lângă diferenţa ce creşte alături de tine. Sunt bucăţi din tot ce am fost, nu neg şi nu voi nega dorul de a avea mereu în mine omul ce m-a făcut fericit 5 ani pentru a putea să îi spun zilnic în sinea mea “ iartă-mă ” până în ziua când îi voi spune în faţă acest cuvânt ce mă umple de lacrimi. Nu voi anula faptul că eram la o literă distanţă de a spune “ te iubesc ” altui om, ultimului om, şi, că acest sentiment va rămâne în sinea mea precum acel moment când cineva drag moare subit şi nu ai apucat niciodată să îţi iei la revedere de la acel om. Mai ales că plecat subit pentru altceva, pentru nimic… Nu pot nega cuvintele altui om, al doilea, cuvinte ce zi şi noapte, timp de un an de zile, an în care m-am logodit cu sufletul s

Singur, spectator al unui spectacol pe a cărei scenă am fost actor. Alături de apă, mi-am imaginat altceva decât va urma să fi fost şi, după strângerea de mână, mi-au tremurat picioarele şi trupul întreg pe podul ce se legăna sub paşii sincronizaţi doar pe final. Neaşezat pe locul unde era să fi şezut pentru ca sufletul să şi-l fi tras, am călătorit spre pietrele puse cândva de străini pentru a sta cu spatele la apă şi cu privirea fixată de sub cozorocul ce mi-ar fi atins nasul. Am fost străin de semnele ce mi le făceau câinii şi copacii din preajmă pentru că tot ce mă ocrotea era soarele ce fugea ascuns printre nori. Îmbrăcat într-o singură culoare cu ale sale nuanţe am fost venit de sub o stâncă unde m-am pierdut precum un fotbalist fără ale sale mituri ireale. Drumeţ apoi spre o bancă aşezată cu faţa spre lac am stat de data aceasta pe partea stângă pentru a putea spune că am înconjurat omul ce trebuie ocolit pentru a fi în faţa lui. Cu ton de voce schimbat şi cu clipe

Astăzi am vorbit cu un străin despre vorbe. Despre vorbele lumii, despre vorbe ce ar putea părea înţelepte dacă am înţelege de ce au fost rostite. Nu ştiu cine a gândit prima dată următoarele vorbe, nu ştiu cine a reuşit să le spună prima oară, apoi, cine a ştiut să le scrie pentru întâia oară şi nu ştiu cine le-a considerat înţelepte întâia oară pentru a fi date mai departe lumii: “Ne naştem singuri şi murim singuri…” Astăzi la aceste vorbe am răspuns cu: "învăţăm să fim acolo pentru alţii ca ei să nu fie singuri prin clipele în care noi înşine suntem singuri şi învăţând despre noi"... Viaţa începe cu o lumină, atunci când ieşim din pântecul ce ne-a ocrotit şi se termină figurat cu lumina spre care mergem atunci când sufletul nu mai poate fi legat de trupul nostru. Suntem prinşi între două felinare şi credem că e mai bine pentru noi să fim mereu alături de alţii pentru a învinge singurătatea. Suntem alături de alţii însă fără a fi alături de ei cu ce au nevoie şi l

Stele coboară spre înalt. Urcă spre josul fiinţelor ce suntem şi ne ridică pe nedrept. Au credinţă în noi şi visează ca noi să fim deasupra condiţiei lor. Ne oferă cerul ale căror fiice şi fii sunt şi îşi uită genul pentru a-şi găsi pereche în sufletul nostru. Le uităm când se uită la noi şi le simţim când ele simt doar frica şi dorul nostru, lipsa speranţei că nu vor avea în mâinile cui să cadă. Stelele căzătoare sunt stelele fericite, ce, cu speranţă deplină se desprind de cer crezând că pe pământ şi-au găsit prietenia sau iubirea. Se aruncă din ceruri şi cad cu spectacol de lumină pentru ca noi să le prindem şi să le strângem în braţe. Privim uneori la căderea lor şi ne punem în gând dorinţe egoiste nedorindu-ne ca ele să cadă lângă omul pentru a cărui prietenie sau iubire au ales să se desprindă de cerurile întinse. Am prins o stea venită cer sau din mare, într-o seară când s-a aruncat din lumea cea de sus, din josul ce sunt, pentru a mă îmbrăţişa în somn pentru câteva

E vorba de o iubire de vagabonzi. Aşa cred unii. Unii cred că este o poveste de dragoste a unui motan vagabond ce încearcă să îşi salveze partenera lovită mortal de o maşină. Singur, tremurând, ciufulit şi nespălat, speriat, motanul încearcă să maseze pisica lovită pentru a o determina să se ridice sau, poate, doar de el ştiut, să nu o lase să ajungă în lumea de dincolo fără ca ea să nu simtă că nu este singură în acele clipe. A stat alături de ea aproape 2 ore, alternând clipele în care o masa cu clipele când stătea pur şi simplu cu capul pe pieptul ei, cu clipele când o apăra de oamenii ce se apropiau. Singurul om, un veterinar a reuşit să se apropie cât să constate că pisica îl lăsase pe motan în urmă, singur, tremurând.

Bună Denis. Mă numesc Elena, este prima dată când citesc câteva rânduri scrise de tine şi pot spune că se vede cu ochiul liber că ai terminat psihologia. Ești...profund în fiecare cuvânt. Inițial am tastat campanii umanitare pe Google… şi am ajuns la tine. Am văzut un material într-o dimineaţă la tv cu Dani Oţil mergând în Braşov la Hospice, iar eu am ajuns în Braşov zilele trecute la raliu şi nu am avut curajul sa merg. De aceea am intrat astăzi pe site-ul lor şi am reușit să găsesc un cont unde pot ajuta un copil. Sper să îți pot scrie uneori şi să îmi poți răspunde. Simt nevoia să vorbesc cu cineva care să nu fie în faţa mea şi căruia să îi pot scrie orice. Mulțumesc. Aceste cuvinte le-am aflat în căsuţa de mesaje. Vin pentru un străin de la o străină. Merg înainte pentru a ajunge la mine deşi poate uneori eu sunt înapoia celui, celei ce îmi scrie. Sunt poate primele cuvinte ce le primesc de la un complet străin care a reuşit să ofere un ajutor unui copil

Ieri am inventat pentru mine o nouă ocupaţie. Iubitor umanitar. Astăzi am citit câteva rânduri dintr-o fişă a postului pe care mi-l ofer… “Zece mii de îngeri au plâns la moartea unui demon…” “Într-un tunel întunecat singura lumină de la capătul acestuia este sufletul tău. Când tunelul se termină sufletul tău trebuie să strălucească pentru ca şi ceilalţi să poată ieşi din tunelurile lor…” “Ofer unui străin tot ce am. Unui prieten nimic din ce ofer unui străin…” “Libertatea este dorinţa de a fi închis…” “Când o iei pe alt drum pentru a îţi evita destinul este posibil tocmai ca pe acel drum ocolitor să o ia şi acesta pentru a te evita…” “Lumea se termină când se termină o bătaie de inimă. O bătaie de inimă se termină când începe lumea…” “Iadul înseamnă să stai alături de alte două persoane despre care ştii absolut tot şi ele ştiu absolut totul despre tine…” “Un om care doreşte să muncească pentru viaţa altuia nu are timp să o facă pentru că preferă întâi să stea lângă c

E ceea ce mi-a trecut prin gânduri acum. E o propoziţie simplă, cu un subiect, un predicat şi un complement. Cândva ştiam dacă e complement de mod, dacă e direct sau indirect, dacă subiectul propoziţiei este inclus sau subînţeles. Aceste noţiuni nu mai sunt sigure în mintea mea deşi gramatica ar trebui să fie mai importantă decât filosofia. Devin mai agramat pe zi ce trece dacă stau şi mă gândesc la ce ştiam şi la ce am ajuns să vorbesc dând curs unor gânduri uneori îndemnate de inerţia incertitudinii. Să facem o analiză filosofică a propoziţiei din titlul acestui articol. Într-un mod simplu, o vacă poate fi un animal sau modul cum am putea caracteriza o persoană din punct de vedere al structurii de personalitate al acesteia sau simplul ei comportament. Dacă ne gândim la o vacă precum la un simplu animal propoziţia devine şi mai filosofică pentru că pun pariu că “ vacă ” e un termen pur teoretic pentru majoritatea celor născuţi după 1990. Nu au atins o vacă, nu au muls o vacă şi

  Trecutul există în viitor… Trecutul vine în zilele când o dorinţă ţi se îndeplineşte sau când acea dorinţă se transformă în alta, mai mică sau mai mare, mai frumoasă pentru tine sau mai înnourată pentru alţii. Trecutul există în viitor pentru că altfel nu ai mai fi avut când să îţi pui în gând acea dorinţă. Viitorul există în trecut. Dacă nu ar fi aşa copacii nu ar mai ştii că trebuie să îşi ofere mugurii soarelui. Nu ar putea să spere la oamenii ce se aşează la poalele lor pentru umbră. Dacă viitorul nu ar exista în trecut nu ai fi ştiut că ai primit mai multă iubire decât ai dat deşi simţi că ai dat cât ai putut în dragoste. Viitorul te va învăţa asta pentru că există exemplul iubirilor trecute. Prezentul nu există decât pentru o clipă. Prezentul durează cât o bătaie de inimă. Bătăile inimii sunt limitate genetic. Nimeni nu trăieşte mai mult sau mai puţin ca altul dacă le calculam numărul de bătăi ale inimii. Viaţa noastră durează doar atât cât acele câteva zec

Acest articol nu va plăcea lumii. Nu are cuvinte frumoase, nu are versuri şi gânduri ce păşesc printre melodii de inimi îndrăgostite. Acest articol va fi judecat aspru de cei cu nasul pe sus. Totul pleacă de la cuvinte şi timp. Totul pleacă de la oameni care au puterea ca prin câteva simple cuvinte să facă o mulţime de alte persoane să meargă uniţi spre un ţel. Oameni pe care noi îi vedem vedete şi care, prin puţine cuvinte, pot schimba cursul unei vieţi. Un copil bolnav se uită cu ochi speriaţi către părinţii ce nu mai au bani să îi salveze viaţa şi care se umilesc prin ziare de mâna a doua după ce s-au umilit cerşind pentru un ban întâi rudelor, prietenilor mai apoi străinilor din jurul lor. Un părinte se uită cu ochii ce arată un suflet înfrânt dar care luptă din inerţie către ecranele televizoarelor unde vedete vorbesc despre bine, despre cum lumea poate fi schimbată într-un loc frumos pentru fiecare. De ce e nevoie de emisiuni de zeci de minute să vorbești despre cum ve

În urmă cu trei ani a început să se schimbe totul. Fiecare primăvară, fiecare lună a lui martie a adus o alegere care mai apoi m-a transformat din adultul în devenire în adultul ce nu reuşeşte mereu să înveţe cum trebuie să aştepte primăvara următoare. 13 martie 2007 este ziua în care am îmbrăţişat persoana de care mi-am legat sufletul până şi în ceruri. Cerurile erau înnorate şi cu toate acestea a existat mult soare în acea îmbrățișare deşi era negru totul în jur din cauza nopţii ce ne ocrotea. Neagră a fost şi ziua plină de soare când ne-am despărţit. 13 martie 2008 este ziua când am lăsat ceea ce aveam sigur pentru ceea ce mă făcea să mă simt mai important ca om. E ziua în care am schimbat o locuinţă cu alta iar din această cauză am pierdut apoi oameni ce fuseseră lângă mine. Au fost negre genţile cu care am cărat bagajele dintre locuinţe. 13 martie 2009 este ziua în care mi-am văzut bunica moartă şi am plâns pentru amintirile ce se vor şterge din mintea mea nemaiputând să

Pentru cei care sunt pasionați de o pauză de la KitKat, ei bine sper să mestece mai cu drag produsul marca Nestle știind că se distrug kilometrii întregi de pădure indoneziană, cămin pentru urangutani pe cale de dispariție pentru a se planta palmieri al căror ulei e folosit pentru fabricarea acestui produs. Amuzamentul meu e cu atât mai mare cu cât nu înțeleg cum un ulei care distruge solul nelăsând alte forme de viață vegetală să reapară face bine corpului omenesc. Mai ales că KitKat nu e un produs vital vieții . Cei ce doresc să citească detalii pe site-ul Greenpeace, articol în limba engleză, oferim link-ul de mai jos: http://www.greenpeace.org/international/campaigns/climate-change/kitkat Denis Ciumbargi, voluntar Greenpeace

Demonstraţie. ( prin întrebări şi răspunsuri ) De ce nu este marijuana legală? De ce nu este marijuana legală? Pentru că este o plantă naturală care creşte în noroi. Știți ce nu consider natural? Bărbaţi în vârstă de 80 de ani cu erecţii. Acest lucru nu potrivit legilor naturii. Investim milioane de dolari pentru a păstra erecţiile bărbaţilor dar băgăm în puşcării oameni ce consumă plante ce cresc în noroi. A nu se înţelege că aprob consumul de substanţe ce mimează o realitate fericită prin nefericirea ei. E doar o comparaţie între ce e natural şi ce inventăm pentru “binele nostru”. Boli şi medicamente. Drogurile au definiţie asemănătoare cu medicamentele. De multe ori vedem recomandări în a consuma aceste droguri. Nu te poţi uita patru minute la televizor fără a te întreba dacă nu cumva ai cinci boli grave. Exemplu: Auzi într-o astfel de reclamă întrebarea: “ Te trezeşti obosit dimineaţa? ” şi te gândeşti automat “ Oh, Dumnezeule trebuie să mă gândesc să cumpăr