Mi-a venit, iar, rândul. Trece timpul din ce în ce mai repede peste mine și fiecare zi ce trece mă duce cu o zi mai departe de ultimele rânduri ce le-am scris aici. Mie dor de acest blog, mi-e dor de ce am de spus și vreau să revin aici mai des. A trecut ceva vreme însă toată vremea trecută a adus o nouă etapă. Am fost bolnav. Bolnav de mine însumi și nu am știut prea multe despre durerile mele. Am fost însă adus pe brațele unui om străin într-o casă nouă și de acolo a început procesul de revenire la speranță în doi, proces cu teamă, cu pași mici și încăpățânați să mă țină în trecut și nu să merg spre vindecare. E o boală de inimă ascunsă după ziduri de gânduri. E frica de a crede în oamenii ce vor să aducă iubire. O inimă străină poate fi considerată ca un transplant de inimă. Inima cea nouă a persoanei ce vrea să te iubească sau măcar să îți aducă fericire, deși are intenții bune, tinde să fie rejectată de organism. S-a făcut deja operația. Inima mi-a fost deja dată ia
scrieri de Ciumbargi Denis