Oriunde e dragoste, acolo sunt și eu...

Plecăm împreună, pe acelaşi drum şi cu toate acestea la plecare, deşi vom fi tovarăşi de drum ne spunem “la revedere”. De ce oare nu ştiu. După atâta timp tot simt că ai putea sa aprinzi focul din sinea mea. Doar tu poţi da încă foc nopţilor mele. Doar tu eziţi să o faci. Eu mi-aş oferi trupul focului tău. Ar mai rămâne apoi doar ce simt pentru tine. Dacă pleci din zilele mele însorite alături de tine poţi lua şi soarele. Poţi lua şi păsările ce cântă în cerul de vară ce-a fost, cu zile în care luna oprea timpul să rămânem mereu tineri. Dar dacă vei alege să rămâi îţi voi crea zile precum alte zile n-au fost sau vor fi. Voi vinde soarele şi voi vorbi cu arborii să venereze faptul că mă ţii de mână când plutim pe vânt. Dar dacă pleci, aşa cum ştiu că trebuie să o faci, nu voi mai crede în nimeni şi nimic şi voi rămâne într-o cameră, plină de un spaţiu gol, precum privirea ta goală. Aş fi vrut să fiu umbra umbrei tale. Ar trebui inventată în cărţi o nouă gravitaţie. Gravitaţia

Viaţa se zice că este o scenă. Toţi ne-am născut actori în acest grandios spectacol al vieții. De câte ori nu ai auzit vorbele acestea? De cate ori nu te-ai gândit la ele, ai plâns la ele, te-ai împăcat cu ele sau de câte ori te-ai amuzat spunând că sunt doar vorbe? Azi însă eu m-am gândit la viață… Şi azi nu mi-a mai părut o scenă ci doar un tablou… Nu poți fi actor pentru că ar însemna să joci despre viața altui om, altui individ pe care, poate, niciodată, nu l-ai cunoscut. Nu poți să fii actor pentru te-ai minți pe tine zi de zi despre ce ești iar lacrimile tale ar fi doar masca unui râs precum un zâmbet larg pe chipu-ţi poate ar fi doar o albie pentru lacrimi. Eşti actor doar dacă faci asta să te minţi că trăieşti. Azi m-am gândit ca viața e mai degrabă un tablou pentru că de multe ori suntem priviți şi înțeleși doar în contexte. Totul e văzut şi înţeles atâta timp cât în jur avem doar o ramă încât să ne fie mai ușor să pricepem. Dar dacă tot ce sunt eu e dinc

Tu şi eu mergem pe drumuri paralele. Paralele dincolo de bunul simţ al geometriei care presupune că undeva în infinit cele două paralele se întâlnesc. Paralele noastre sunt altfel. Vor fi mereu paralele. Drumurile noastre au lățimi şi lungimi diferite. Pe drumul meu e loc pentru încă o persoană. Pe drumul tău nu am mers încă. Nu știu. Pe drumul meu eu plimb o jumătate de inimă. Pe drumul meu sunt bănci pe care mă așez. Poate că am stat prea mult pe ele căci undeva, cumva, te-am zărit cum m-ai ajuns din urmă şi treci prin dreptul meu, pe drumul tău. Pe drumul tău am văzut câteodată pete de beznă. Prin ploaie, mă ridic şi încep să merg la pas în același ritm cu tine. Momentan, suntem unul lângă altul, într-un moment de tăcere, separați de drumurile fiecăruia. Ai privirea în pământ azi şi deși îţi strig un “hei, ce ai?” pari să nu vezi şi să nu auzi. Îţi strig din nou şi te văd apoi brusc intrând într-un sunet de cântec. Adagio. E o beznă prin care nu te mai văd. Mă caut în s

Adu-ţi aminte de mine cât sunt lângă tine. Nu o face atunci când voi fi doar o amintire. Atunci mă va durea prea mult încât să văd ce am rămas în loc să știu ca puteam fi. Orice mânz ajunge cal bătrân. Orice cal bătrân îşi amintește cum e să fii tânăr şi în ochii săi căprui vor fi mereu sclipiri înecate în lungimea genelor. Un cal e frumos la orice vârsta, dar îmbătrânit fiind frumusețea lui devine un strigăt. Uneori, acest strigat e unul grav, e unul care ceartă şi când nu o poate spune, muşcă grumazul mânzului şi îl gonește. În fiecare zi mă tem mai mult de tine şi sunt tot mai convins că tot ce va fi, va fi uitat. De aceea, adu-ţi aminte de mine când sunt încă lângă tine. Concret, eu văd în tine o siluetă într-un univers prea alb. Acest tot alb îmi închide ochii şi nu îţi pot vedea astfel ochii şi ceea ce e in tine. Însă aud, şi în clipele când nu schimbam cuvinte degeaba, aud pași făcuți de alții, pași ce îi faci şi tu, pași care tot eu îi șterg pentru că urma lor e adâncită în in

Nu meriţi. Atât.

Când tu stai jos, ea stă-n picioare. Stă în picioarele tale. Mereu o calci deși așa, îndurerată poate de trupul tău ce de când te naști se lasă greu asupra-i, ea suferă. E oarbă şi e mută şi nu are puterea de a-ţi scrie măcar că poate uneori, ești atât de diferit de ea deși ea te imită zilnic fericită că poate să fie legată şi lipită de tine. Sau de fapt tu îți imiți umbra? Te-ai gândit că umbra ta nu are culoare pentru că mereu stai in lumina ei? Ai îmbrățișat-o vreodată să îi mulțumești pentru promisiunea ce ţi-a făcut-o de a îţi fi mereu alături? Umbra ta nu are nume. Ea nu poate să se prezinte prietenilor tăi sau persoanelor noi ce îţi apar în drum. Atunci când tu cel în culori şi plin de formă spui altceva decât ar trebui să fie, atunci umbra ta ia culoarea norilor, se adâncește, se lungește şi se zbate. Uneori umbra ar vrea să spună “minte!” sau alteori “nu avea speranţe” însă tu fugi şi o ascunzi prin alte umbre, umbre de pomi, umbre de trupuri, umbre de timp c

Acum în întuneric îmi doresc să nu mai arunc o dorință într-un lac fermecat ce îmi adună argintul ce curge din ochi, ce fură strălucirile albe ale unor dorințe ce vor să fie împlinite. Acum, în întuneric şi frig vreau să îmi fie frig. Vreau sa fie noapte, o seară, în București, să ies dintr-o sală unde prin artă balerine își dansează emoția despre un lac si lebede. Vreau să ies afară, să te țin de mână şi privind spre negrul cerului ce ascunde stelele prin lumina becurilor ce iluminează străzile să mi se așeze pe faţă fulgi de zăpadă. Vreau să fie iarnă, să fie noapte şi frig şi prin zăpada ce cade, cu liniștea baletului ce mi-a spălat chipul să te țin de mană şi să fugim spre un loc cald. E poate “acasă” sau poate doar un local vechi, plin de lume şi fum, unde o băutură caldă să ne încălzească obrajii roșii şi înghețați de frig şi înroșiți de bucuria că te uiți in ochii mei. Vreau să fie o noapte fără lună, să te țin de mană şi ajunși acasă să îmi arunc hainele şi cu tine î

De data asta lynx-ul sunt eu. Cândva m-am lăsat prins. Adus dintr-o lume, un imens univers de specii, animale, creaturi ce toate se înțeleg şi îşi împart lumea, îşi respectă şi iubesc cercul vieții … M-am lăsat prins pentru că am avut încredere, pentru că am încredere, pentru că sper în înțelegerea şi evoluția omului, specia dominantă ce în dezvoltarea sa ar trebui să devină mai bun, mai perfecționist, mai aproape de sufletul naturii ce l-a creat şi care mă face să cred că gratiile în care m-au pus sunt doar fiare ce pot fi oricând date deoparte şi oricând, alături de mine va mai veni cineva din lumea mea, poate chiar specia mea şi să am o pereche. Sunt în cușca mea pentru ca am ales. Acum eu știu deja ce înseamnă să fii in sălbăticie. Şi deși acolo era bine, eram acasă, eram liber, tot acolo eram in pericol ca un urs, un vânător să mă distrugă. Poate şi de aceea specia mea, lynx-ul, e pe cale de dispariție. Pentru a mă salva m-am lăsat prins, mă arat lumii şi am ajuns acel st

Provocator, necunoscut, atrăgător, ochi verzi pătrunzători şi o atitudine suava, incitantă, masculină. Se scufundă printre umbrele mediului său, stă ascuns pentru a nu fi vânat, pentru ca nu are încredere si pentru ca așa îşi poate prinde mai bine prada. Ca orice felină, odată ce te prinde, se va juca cu tine şi aproape niciodată nu vei scăpa din ghearele lui. Te va devora şi va rămâne de unul singur pentru că poate aşa îi e firea. Poate fi doar o prejudecată despre ceea ce știm general despre el şi poate că de data aceasta acel “niciodată nu spune niciodată” se poate transforma într-o prietenie. Poate așa cum pisica domestica a ales să ne stea în preajmă şi el are gânduri de prietenie însă o răutate impregnată in măduva umanităţii noastre îl face să își înghită acest imbold de a se apropia. Daca ar putea scrie, l-aş întreba “fii sincer, ești predator sau te vei apropia de mine dacă totul e bine pentru a deveni prieteni?” Aş vrea să ajung să cunosc mai bine un lynx. Până l

Important pentru ei precum Sfantul Andrei pentru noi. Protector al unei intregi tari, cel mai mare si cel mai vechi om al Bisericii in Franta, devenit martir in anul 250 dupa Hristos. Este cel despre care se spune ca dupa decapitare, si-a luat capul in palme si a plecat kilometrii intregi spre locul unde astazi i se inchina un lacas, al doilea cel mai cunoscut in Franta dupa Notre Dame de Paris. In capitala Frantei, o strada colorata ii dedica existenta. Franta a castigat in 1998 campionatul mondial pe stadionul ce ii poarta numele, eu desi nu catolic, ma simt serbat de ziua lui. E St. Denis, sau Sfantul Denis, sarbatorit in orice an, pe 9 octombrie. E poate, ziua noastra.

O zi intunecata precum o noapte luminoasa. O zi plina de vant ce ma recunoaste si ma saluta. E acelasi vant din copilarie, e neschimbat, timpul nu si-a pus amprenta peste chipul lui putin racit de anotimpul ce ne-a invins. O zi in care ma simt plin de mult bine si in care dorinta de a face lucruri dragi, fapte cu drag, se zbate sa fie lasata sa se prezinte publicului, pe sub cortina plumburie. Imi lipseste ca pe o astfel de vreme sa nu mai fiu luminat nici de albul monitorului ce ma vegheaza, nici de becuri, fie ele cu incandescenta sau ecologice, ci de o lumanare. E o zi in care as citi, in care as scrie si as crea pentru cei ce astazi au inima altfel. Astazi m-as uita la un desene animat, un Disney clasic, despre trandafiri, frumoase si bestii, despre obiecte vorbitoare. Astazi vreau sa las Soarele sa se bucure de Luna, sa creeze comete si constelatii, sa refaca valuri de lumina pe Calea Lactee. Desi astazi Soarele mi-a furat Luna, sunt fericit ca o face pentru a ne face