Treceți la conținutul principal

A vedea dincolo de ramele unui tablou

Viaţa se zice că este o scenă. Toţi ne-am născut actori în acest grandios spectacol al vieții.

De câte ori nu ai auzit vorbele acestea? De cate ori nu te-ai gândit la ele, ai plâns la ele, te-ai împăcat cu ele sau de câte ori te-ai amuzat spunând că sunt doar vorbe?

Azi însă eu m-am gândit la viață…

Şi azi nu mi-a mai părut o scenă ci doar un tablou…

Nu poți fi actor pentru că ar însemna să joci despre viața altui om, altui individ pe care, poate, niciodată, nu l-ai cunoscut.

Nu poți să fii actor pentru te-ai minți pe tine zi de zi despre ce ești iar lacrimile tale ar fi doar masca unui râs precum un zâmbet larg pe chipu-ţi poate ar fi doar o albie pentru lacrimi. Eşti actor doar dacă faci asta să te minţi că trăieşti.

Azi m-am gândit ca viața e mai degrabă un tablou pentru că de multe ori suntem priviți şi înțeleși doar în contexte. Totul e văzut şi înţeles atâta timp cât în jur avem doar o ramă încât să ne fie mai ușor să pricepem.

Dar dacă tot ce sunt eu e dincolo de rame?

Exemplu? În fruntea acestor rânduri stă o imagine.

Tu vezi probabil un ursuleţ şi cu amar pe buze gândești în sinea ta că e o formă abstractă probabil de a îmi manifesta un gând macabru, cum îmi omor prin acest ursuleț în văzul tuturor o refulare şi îmbufnări ale unei firi neînțelese nici de mine.

Eu văd însă un urs de zahăr. E luat de pe scaunul său şi imortalizat, ridicând-se, pentru a îți atinge dacă nu limba umedă şi a își oferi dulceața ei, măcar pentru a fi pus pe pielea ta ca talisman dulce în jurul gatului. Sau poate depus în palma ta şi sărutat apoi.

De ce zi de zi ești interesat tu, cel ce nu citești decât cuvinte şi nu rânduri, doar de bucăți, frânturi din viața celui de lângă tine? De ce zi de zi tu cel ce acum te scalzi în întunericul luminii nu îți întinzi brațele să sfărâmi ramele tablourilor pe care zi de zi le critici doar pentru a fi social?

Vreau să te întinzi, să îţi înfunzi ochii printre stele şi, cu sclipiri de melodii, să te îmbeți de mine. Fii în tabloul meu, dincolo de ramele acestuia. Nimeni nu trebuie să știe. Totul, se vede.

Comentarii

Postări populare

Permisiunea de a iubi inteligent

Milioane de secunde au trecut de când eu am fost eu. Încerc pentru prima oară în luni să mă regăsesc, să regăsesc dramul de pasiune și iubire pentru cuvinte, să regăsesc omul ce crede în visuri și să regăsesc o oglindă în care să mă privesc și să încerc să observ ce și cât m-am schimbat. Simt că m-am schimbat. Am devenit un om ce dorește să piardă, un om ce se simte confortabil să se piardă și un om ce a pierdut ceea ce a jurat că îl va face diferit. Nu știu dacă voi reuși să mă salvez de mine însumi dar știu că milioane de cuvinte doresc să fie eliberate. Iubirea și speranța au fost mereu elementele ce le-am oferit și am fost cel ce râdea când, ca un copil, făceam cu ochiul Soarelui. Acum sunt cel ce stă în umbră, cel ce stă între patru pereți cu lumina mai mereu stinsă și cel ce urmărește speriat timpul așteptând o vorbă de prietenie, cuvinte familiare, de iubire sau o îmbrățișare. Am ajuns să fac toate acestea când m-am înstrăinat de casa ce am creat-o în mine în cei 12...

Soarele e o lacrimă de înger

Soarele se va prăbuşi de pe obrazul cerului albastru, din albastrul la care au privit ochii unui înger… Soarele se va prăbuşi de pe cer, rănit şi sângerând, şi nimeni nu îl va vedea pentru a-i prinde căderea şi a îi face căderea mai uşoară şi impactul cu nimicul mai moale spre a nu se sparge în mii de bucăţi. Acoperă-mi ochii şi urechile şi spune-mi că nu, soarele nu poate cădea din ceruri dacă despărţirea ne leagă  precum lacrimile ce cad dezlegate de ochii cu gene prea negre, negre precum cerul unei nopţi pe al cărui negru stelele sunt în stare de şoc… Stelele plâng după soare, după el, cel ce le face să aibă lumină în ochii acum stinşi ai unui înger ce nu mai vede încotro să zboare, pe cine să protejeze… Lacrimile unui înger se scufundă acum în buzele unui copil ce descoperă universul iubirii cu primii săi paşi, paşi făcuţi cu inima prea deschisă în drumul lui spre a deveni un bărbat, bărbat căutând cuvintele “a fi acolo, zid de apărare pentru jumătatea sufletului său…”. ...

Dincolo, peste umărul meu

Dincolo, peste umărul meu, e o altă lume în care alergi și îți pierzi drumul, unde totul devine atât de rece încât și noaptea se simte uscată, uscată până la tortură… Dincolo de umărul meu e o altă lume spre care privesc prin zidurile ce le-am construit să mă apere de acea lume dar care au devenit zidurile ce mă țin captiv și nu mă lasă să evadez spre lumea de acolo, la un umăr distanță. Dincolo de umărul meu e o lume în care alții se mânjesc cu noroi și se spală în gropile lor din care nu pot să iasă, gropi ale propriei lor voințe goale. Poate de aceea alții se mânjesc cu noroi, pentru a acoperi propriile făpturi ce nu le mai recunosc nici ei înșiși, pentru a crea o mască ce, deși din noroi, e mai curată decât materialul din care le e construită ființa. Dincolo de umărul meu plouă însă cu dăruirea altora și astfel noroiul se scurge de pe fața acelora mânjiți și umple gropile în care se află și astfel unii oameni se ridică iar spre ceva mai bun. În lumea de dincolo de umărul meu cont...