Treceți la conținutul principal

Îţi luminez o bancă. Aşeză-te

Tu şi eu mergem pe drumuri paralele. Paralele dincolo de bunul simţ al geometriei care presupune că undeva în infinit cele două paralele se întâlnesc. Paralele noastre sunt altfel. Vor fi mereu paralele.

Drumurile noastre au lățimi şi lungimi diferite. Pe drumul meu e loc pentru încă o persoană. Pe drumul tău nu am mers încă. Nu știu.

Pe drumul meu eu plimb o jumătate de inimă.

Pe drumul meu sunt bănci pe care mă așez. Poate că am stat prea mult pe ele căci undeva, cumva, te-am zărit cum m-ai ajuns din urmă şi treci prin dreptul meu, pe drumul tău.

Pe drumul tău am văzut câteodată pete de beznă. Prin ploaie, mă ridic şi încep să merg la pas în același ritm cu tine. Momentan, suntem unul lângă altul, într-un moment de tăcere, separați de drumurile fiecăruia. Ai privirea în pământ azi şi deși îţi strig un “hei, ce ai?” pari să nu vezi şi să nu auzi.

Îţi strig din nou şi te văd apoi brusc intrând într-un sunet de cântec. Adagio. E o beznă prin care nu te mai văd. Mă caut în suflet şi găsesc o lumânare care e bătută de un vânt apărut din seninul ploii ce cade. O întind dincolo de granița drumului meu şi deși nu te mai văd, în lumina lumânării mele apare o bancă. E o bancă pe drumul tău. Te așezi?

Putem sta spate în spate! Așează-te! Nu intru pe drumul tău, doar îți acopăr spatele încât să fii protejat măcar de vântul de pe drumul meu.

Întors cu spatele nu știu de te-ai așezat, dar stau acolo. E un moment în care tu poți merge mai departe fără să te știu şi să iei avans.

Nu te aud. Ai ales să treci, să pleci.

Stau cu o lumânare în palme, cu capul plecat şi o feresc de vânt şi de ploaie. Stau luminând o bancă de pe drumul tău.

Trimiteți un comentariu

Postări populare

Unitatea de măsură a amintirilor

Cineva m-a întrebat acum câteva clipe:
”Oare dorul se măsoară în gânduri?...” Am răspuns:
”Cred că dorul se măsoară în amintiri. Fără să le ai cu cineva nu îi poți duce dorul...” Am rămas însă cu un gând ce a șezut cuminte, ce și-a așteptat rândul și care apoi s-a ridicat și, precum un bătrân împăcat cu zilele, a venit spre mine, m-a privit cu ochi senini și și-a pus în fața mea dorința de a ști...
”De ce emoțiile se păstrează în amintiri?” De cele mai multe ori amintirile sunt despre oameni, despre ceea ce am simțim când eram lângă ei, despre locurile unde acei oameni ne-au făcut să creștem, fără să știm.

Fiecare amintire este probabil o bornă kilometrică ce marchează clipa în care urma să învățăm în viitor o nouă lecție, acel semn de carte care ne face să înțelegem de ce s-a întâmplat trecutul și unde și cum am mers ca indivizi mai departe prin viață. Nu pot să nu mă gândesc la nici o amintire fără să nu mă gândesc la ce am ajuns și, cum prin ele, o viață, a mea, poate și a ta, capătă…

Atingerea unui INGER.....

Iar cand ingerii ating pamantul razele soarelui palesc pentru a le putea vedea fetzele pline de simplitate si dorinta. Dorinta de a fi acolo mereu sa te apere...Dorinta la ingeri.... e venita din simplul lor de a fi.. e alegerea lor... sau este ceva impus lor? Ador ingerii prin puritatea a tot ce simbolizeaza. Fiecare om vede altceva si intelege altceva cand spui inger. Ingerii pe pamant sunt copii ce alearga in jurul nostru. Ingeri sunt cei pentru care merita sa lasam viata asta fizica si facem acel pas care ne va transforma si ne va pastra mereu langa cei dragi pentru a-i ocroti. Ingerii sunt langa cei dragi in timpul somnului. Cel putin asa uram celor dragi..." vise placute, ingerii sa te sarute..." de ce nu le uram oare sa devina ei insisi ingeri? Eu mereu am visat sa ajung un inger. Oare sunt ingerul cuiva? Ce sunt ingerii atata timp cat nimic rau nu e in jurul nostru si totul merge asha cum ne dorim? Mereu am vazut ingeri in spuma marii... Spuma marii e modul in ca…

30 de ani. Dacă sunt bun nu sunt luat de prost.

Un articol amestecat în emoții și gânduri. Un articol dintr-o serie de articole.

Este un prag. 30 de ani sunt un prag.
Un prag ce se măsoară mental și peste care au trecut și alții dar niciodată eu.
De aceea este un prag important.

Este vârsta la care las anii 20 în spate cu totul.
Este vârsta la care uneori mă judec și judec că sunt judecat.

Prima judecată este să aleg ce am bun și ce schimb din ce am mai puțin bun.

Ce am bun ar trebui să fie ceea ce am făcut pentru alții iar alții ar trebui să facă ce au învățat bun din ce am făcut bine, conștient sau nu, că am ales sau nu...

Ce schimb? Nu știu încă.

Când am început să scriu acest articol aș fi vrut să schimb acea parte din mine care tace din gură când alții depășesc anumite limite.
Să schimb acea parte care tace din gură, care tace pentru că a învățat că nimic nu contează mai mult decât omul și ce poate deveni el comparativ cu ceea ce iese pe gura acelui om în acel moment.
Aș fi vrut să schimb acea partea și să îi adaug un ”Taci în…