Milioane de secunde au trecut de când eu am fost eu.
Încerc pentru prima oară în luni să mă regăsesc, să regăsesc dramul de pasiune și iubire pentru cuvinte, să regăsesc omul ce crede în visuri și să regăsesc o oglindă în care să mă privesc și să încerc să observ ce și cât m-am schimbat.
Simt că m-am schimbat. Am devenit un om ce dorește să piardă, un om ce se simte confortabil să se piardă și un om ce a pierdut ceea ce a jurat că îl va face diferit.
Nu știu dacă voi reuși să mă salvez de mine însumi dar știu că milioane de cuvinte doresc să fie eliberate.
Iubirea și speranța au fost mereu elementele ce le-am oferit și am fost cel ce râdea când, ca un copil, făceam cu ochiul Soarelui. Acum sunt cel ce stă în umbră, cel ce stă între patru pereți cu lumina mai mereu stinsă și cel ce urmărește speriat timpul așteptând o vorbă de prietenie, cuvinte familiare, de iubire sau o îmbrățișare.
Am ajuns să fac toate acestea când m-am înstrăinat de casa ce am creat-o în mine în cei 12 ani de când sunt pe drumuri și mai ales când am început să cer permisiunea să mă exprim și să îmi fie permis să iubesc și să ofer emoții.
Când altcineva controlează când și cum să fie oferite emoțiile ce le simți, când vrei să oferi tot ce simți oricând dar simți că e oferit degeaba și că ești ignorat înafara momentelor când celălalt dorește emoțiile tale, atunci devii slab și devii o victimă a propriei iubiri.
Atunci vii cu noi gânduri ce niciodată nu au fost în mintea ta. Niciodată în anii mei de adult nu am gândit despre speranțe ca fiind ceva crud, nemilos. A ți se oferi speranțe și cuvinte ce sunt ambigue, ce lasă loc atât împăcării și fericirii dar și despărțirii și deznădejdii de a pierde tot ce crezi că e bun, e ceva nemilos.
Să fii lăsat să crezi ce vrei și apoi să simți că dacă ai ales să asculți inima și să alegi fericirea ai ales greșit sau că e mai bine să asculți rațiunea care zice că nu merge și despărțirea dar să te simți ca poți fi acuzat că ai ales ceea nu e fost clar spus de celălalt și să fii făcut să te simți că tu ești vinovat pentru ce ai ales e umilitor și crud de asemenea.
Privind la focul din șemineu astăzi am stat lângă un francez cu care m-am regăsit mai mult decât cu alt străin în ultimele zile. Un străin, nu amic, nu prieten, dar în fața căruia mi-am deschis inima.
E greu să te exprimi și e greu să simți că timpul se scurtează, că nu ai timp să ajungi să iubești, să visezi la o casă și familie, să spui lumii cine ești, să nu mai minți pentru a proteja pe alții.
Aș vrea să spun atât de multe adevăruri, despre mine, despre familia mea, despre iubirile mele, despre fricile mele, despre firul subțire de care uneori simt că atârn, despre cum știu că toți avem puterea de face lumea mai bună pentru toți nu doar pentru noi înșine în defavoarea altora, despre egalitate, despre timp....
Uneori timpul stă în loc. Timpul trebuie să vindece se zice, timpul e însă cel ce acum mă chinuie căci doar timpul știe ce va fi. Nu pot controla ce va fi, orice teorie despre viață ai avea. Viitorul nu e în mâinile tale căci nu știi ceea ce mâinile altora vor să facă din ce vrei să faci, nu poți nici fi singur și ignora lumea pentru a îți face viitorul, nu există nici o carte în care povestea ta e gata scrisă căci nici un autor nu e atât de crud să scrie despre miliarde de vieți ce nu vor fi istorie ci doar emoții pentru cei ce au trăit lângă un om.
Viața uneori nu are sens și te străduiești să îl găsești.
Uneori însă sensul nu e citit de persoana pentru care încerci să ai sens...
Un articol de Denis Ciumbargi
Comentarii