Oriunde e dragoste, acolo sunt și eu...

Valurile mării sunt unice. Fiecare val este diferit ca formă, culoare, înălțime, putere, mai înspumat sau mai prietenos, mai rece, mai cald, mai de departe venit sau mai plin de viaţă, fiecare are altă voce, alte cuvinte de spus sau lasă o altfel de urmă pe nisip. Valurile mării se spune că pot fi auzite punând o scoică, un melc de mare la ureche. Credem asta de mici şi poate pentru că din această cauză suntem convinşi că ceea ce auzim este chiar vocea unor valuri care ne şoptesc dorul lor. Din valuri ne-am născut ca viaţă şi poate de aceea ne simţim chemaţi de sunetul ce îl auzim prin cochilia sidefată ce o apropiem de urechi. Poate auzim însă glasul mării prin scoici pentru că în timpul vieţii acestora valurile ce erau sus, la suprafaţă, nu uitau să se uite în sinea lor, în adâncul trupului lor şi doreau să îşi imprime identitatea, destinul până şi în cele mai mici vietăţi, bucăţi de viaţă din jurul lor. Poate scoicile, cochiliile melcilor de mare sunt sufletul valurilor

Suntem întocmai precum pământul pe care creştem. Peste trei sferturi creaţi din apă, pe o planetă acoperită de apă pe o suprafaţă de mai bine de alte trei sferturi. Suntem nici prea departe de Soare, nici prea aproape de el, numai bine pentru a putea avea viaţă în această casă unde toţi avem loc. Precum ea, suntem nici prea departe de Bine şi nici prea aproape de Rău, la o distanţă numai bună să putem avea conştiinţa acestei balanţe. Suntem o mare de oameni şi cu toate acestea suntem surprinşi de propriile valuri care ating, uneori precum o îmbrăţişare, pe cei din jur, alteori, de năvala cu care distrugem tot ce ne stă în cale. Suntem o mare, însă, uneori, ne uităm pescăruşii. Ei sunt vocile ce completează vocea noastră, ei sunt cei ce ne arată că ne apropiem de un mal. Ei ne sunt cei ce ne alină şi mângâie cu aripile lor oglinda de apă şi tot ei ne arată ca deşi suntem o mare plină de mistere se poate pluti pe noi în siguranţă şi că putem ocroti. Ei sunt conştiinţa noastră cu

Stăteam rezemat cu bărbia sprijină de genunchi. Stăteam şi mă gândeam cum stăteam întins in mijlocul nopţii ascuns sub două sau trei gânduri. Mă gândeam la inima mea, mă gândesc şi acum şi încerc să ofer în cuvinte puritatea cea dură a ideii ce a dormit alături de mine. Ce am gândit? “Inima mea e doar o coală de hârtie. După 9 ani, ştiu asta acum. E o simplă coală de hârtie pe care au fost scrise mereu nume, pe care apoi am încercat să le şterg pentru a rescrie un altul, ce am încercat să îl fac să dispară doar pentru a scrie apoi încă unul. În inima mea e loc doar de un nume, probabil e o coală prea mică, probabil e o coală ce împrăștie cerneala până spre margini nelăsând loc liber unor altor cuvinte, unor alte nume de suflete. În inima mea mi-a fost frică uneori să apăs cu guma prea tare pentru a nu frânge subţirimea colii şi, astfel, unele nume s-au scris peste cel anterior, uneori nemaiputând descifra al cui e numele ce îl purtam în inimă. În inima mea cerneala cu ca