Oriunde e dragoste, acolo sunt și eu...

Narvik, oraș ascuns sub impunătorii munți ai Norvegiei, între munți de gheață și metal, fier, cea mai mare comoară subterană a recilor masivi… Narvik, orașul unde am ajuns în căutarea Aurorei Boreale… Dincolo de treptele ce duc spre lumea din afara vaporului se amestecau apa și gheața, zăpada și frigul. Un derdeluș aproape perfect pe zeci de metrii pe care cu nerăbdare am alergat dorind să alunec… Am reușit voluntar și involuntar, am eșuat voluntar și involuntar dar totul a fost de ajuns pentru a gusta din jocul de care îmi era poftă. Zăpada am calcat-o căutând locurile nepășite încă și cu marea Nordului în stânga, sub lumina orașului ce era dincolo de mare, la kilometrii am stat în liniște câteva clipe, de ajuns și ele… Deasupra-mi noaptea separa negrul său cu negrul muntelui de mii de metrii înălțime prin șuvițe de zăpadă ascunsă în crăpăturile acestuia. Am traversat calea ferată din apropiere, o cale ferată ce are un muzeu propriu datorită războiului mondial, al doilea, când ai

Prima amintire ce va fi învăluită de timp și prefăcută în alte emoții. Am trecut dincolo de Cercul Arctic înconjurat de munți înveliți de zăpadă, de brazi cam goi dar colorați în nuanțe de munte, de oceanul prea rece, de vântul și norii prea gri violeți. Minute întregi de așteptare cu rost sub zâmbetul și privirea căpitanului ce avea grijă să nu îmi fie prea frig. Mai cald decât m-am așteptat datorită unui zid de calzi oameni, la fel pentru prima oară și ei traversând o linie nevăzută dar plină de mare încărcătură de suflet. Peisajul mi-a părut puțin rupt din fantastice filme și totul fantastic a fost prea real în acele câteva clipe unice cât a durat să îmbrățișez aventura de a explora cu mintea și totul Antarctica! Cu câteva minute de timp și minute pe hartă distanță de linia invizibilă a Cercului Arctic o mică insulă anunță momentul trecerii prin două elemente, ambele sufletești, un far alb ce vine să aducă lumina celor ce caută și un glob de bronz, o statuie ce e copie a marelu

În repetate rânduri prin repetate locuri pe ale căror pământuri nu am apucat să calc… Se poate a fi într-un oraș fără a ști cum arată. Se poate a fi plin de bucurie pentru vremea bună ce ar face o vizită în acel oraș una memorabilă. Se poate a fi însă ocazii mai bune și lucruri bune se pot întâmpla pentru cei ce așteaptă precum și nenorocul de a rata ocazii pentru cei ce nu fructifică la timp. De prea multe ori ar trebui să mă întorc în acest oraș așa cum de prea multe ori a trebuit să urez de la distanță ”La mulți ani!” părinților mei ce sunt ambii născuți în aceeași zi. Gânduri spre ei fug iute și deși la distanță vorbe au putut fi rostite. E important ca în fiecare an să regăsesc aici urări către ei așa cum e important să se întâmple și bune și rele ca o familie să fie familie. La mulți ani părinților mei…

Atunci când cineva e tot ce poți ști, atunci când totul e rostul tău căci cineva a dat un sens vieții tale, atunci când regreți decât că nu a fost mai mult timp, atunci totul e logic. E logic să stai în fața unui mormânt și să continui să vorbești celui ce doarme despre tot ce în urma-i se întâmplă, acasă, despre cei ce sunt bucăți de suflet de voi împreună create… Tot atunci e natural să îi spui celui ce doarme acolo jos simplu ” Dacă ai nevoie de mine sau de ceva, sunt mereu aproape, în continuare …” Precum cai albi ce aleargă dinspre mare spre tine, precum vise alunecate din basme și atingeri de tot ce e mai cald și mai moale, precum șoaptele ce din buze îndrăgostite se culcă peste pielea ce se alintă precum în zilele ce cu nori sau cu soare te-au bucurat căci adormeai în brațele sale ce erau casa ta toată, totul devine elegant precum puful cel moale, precum hainele ce i le purtai ca să îi simți mirosul prea drag, precum genele-i ce i le adorai să le vezi căzând peste privirea c

Amintirile pot fi ele singure sau pot fi alături de amintirile altcuiva. Același loc poate fi o amintire frumoasă pentru cineva și una îngrozitoare pentru un altul… Cât ai da să transformi o amintire urâtă într-un loc gol din memoria ta? Ce garanție ai că acel loc rămas gol va fi umplut cu o amintire mai bună? Când suferi și lacrimi curg fără voia ta te uiți la lumea din jur și te aștepți ca toți să îți vadă durerea și lumea din jur să se oprească și să fie alături de tine… Dar… Lumea din jur trece pe lângă tine văzându-și de ale ei bucurii și tristeți, de ale sale griji, de toate ce fac viața așa cum e ea și, atunci, te simți si mai singur, singură și mai plin(ă) de durere… Dar te-ai gândit că acesta e modul prin care viața te ajută să vezi că totul trece?

A trecut prima lună a anului și ultima zi a lui ianuarie mi-a adus o listă de emoții împlinite la care nu mă așteptam. Am trăit aventura numită Brazilia și unul din ale ei orașe, Manaus… Am vizitat în timpul zilei masca culturală a capitalei, am vizitat prima operă electrificată de pe marele râu Amazon dar care e și o operă arhitecturală ce datează de pe vremea baronilor ce au colonizat malurile imensului râu, am cunoscut un tânăr viitor amic și am intrat în locuri de importanță vitală în economia și viața politică a acestei țări. Ziua are mereu o noapte ce o urmează și spontani precum speranța am fugit de pe vapor alături de o colegă ( mereu plină de surprize, Suzana ) pentru a ne aventura în întuneric, într-o canoe prin ploi torențiale și fulgere pe râul Amazon, în junglă, la vânătoare e crocodili caimani. Noaptea a fost mirifică, roșul cerului străbătut de fulgere era reflectat de copacii negri ce sclipeau în străluciri ale sutelor de licurici ce se jucau printre ale lor ramuri.