Când tu stai jos, ea stă-n picioare.
Stă în picioarele tale. Mereu o calci deși așa, îndurerată poate de trupul tău ce de când te naști se lasă greu asupra-i, ea suferă. E oarbă şi e mută şi nu are puterea de a-ţi scrie măcar că poate uneori, ești atât de diferit de ea deși ea te imită zilnic fericită că poate să fie legată şi lipită de tine. Sau de fapt tu îți imiți umbra?
Te-ai gândit că umbra ta nu are culoare pentru că mereu stai in lumina ei?
Ai îmbrățișat-o vreodată să îi mulțumești pentru promisiunea ce ţi-a făcut-o de a îţi fi mereu alături?
Umbra ta nu are nume. Ea nu poate să se prezinte prietenilor tăi sau persoanelor noi ce îţi apar în drum.
Atunci când tu cel în culori şi plin de formă spui altceva decât ar trebui să fie, atunci umbra ta ia culoarea norilor, se adâncește, se lungește şi se zbate. Uneori umbra ar vrea să spună “minte!” sau alteori “nu avea speranţe” însă tu fugi şi o ascunzi prin alte umbre, umbre de pomi, umbre de trupuri, umbre de timp ce trec şi în care lumea te poate găsi doar strigându-ti numele. Doar pe al tău dar nu şi al umbrei tale.
Astăzi mi-am îndreptat privirea spre umbra ta. De azi, pentru mine doar ea are nume, şi poate cu ea va fi altfel. Umbra mea are acelaşi nume ca şi mine. A ta nu. Știai că numele umbrei tale începe cu A?
Comentarii