Soarele e o lacrimă de înger

Soarele se va prăbuşi de pe obrazul cerului albastru, din albastrul la care au privit ochii unui înger…

Soarele se va prăbuşi de pe cer, rănit şi sângerând, şi nimeni nu îl va vedea pentru a-i prinde căderea şi a îi face căderea mai uşoară şi impactul cu nimicul mai moale spre a nu se sparge în mii de bucăţi.

Acoperă-mi ochii şi urechile şi spune-mi că nu, soarele nu poate cădea din ceruri dacă despărţirea ne leagă  precum lacrimile ce cad dezlegate de ochii cu gene prea negre, negre precum cerul unei nopţi pe al cărui negru stelele sunt în stare de şoc…

Stelele plâng după soare, după el, cel ce le face să aibă lumină în ochii acum stinşi ai unui înger ce nu mai vede încotro să zboare, pe cine să protejeze…

Lacrimile unui înger se scufundă acum în buzele unui copil ce descoperă universul iubirii cu primii săi paşi, paşi făcuţi cu inima prea deschisă în drumul lui spre a deveni un bărbat, bărbat căutând cuvintele “a fi acolo, zid de apărare pentru jumătatea sufletului său…”. Primii lui paşi pe ultimul său drum…

Acoperă-mi ochii şi urechile şi spune-mi că îmbrăţişarea ruptă a doi îndrăgostiţi nu face un înger să-şi piardă lumina ochilor, nu face un înger orb.

Soarele e lumina ochilor unui înger şi cade sub formă de apă, lacrimă de suflet amar, sărat, ce vine din ochi îndulciţi cândva de iubirea fericită de a fi dorit să fie scutul inimii cuiva…

Un soare apune pentru totdeauna iar îngerul, orb, căzut în genunchi îşi taie aripile singur, cu urlete de durere şi le pune pe valuri de mare lipsite de spumă. Un înger orb este acum un om orb ce va întinde mâna după ajutor până când va găsi un alt înger orb, înger fără aripi şi el, cu mâna întinsă.

Soarele e o lacrimă de înger, singura lacrimă pe care acesta o varsă pentru a opri seceta obrajilor fierbinţi ce au nevoie de apă şi lumină curată…

Din ochii îngerului a căzut tot soarele printr-o singură lacrimă însă acum, în ochii îngerului cu ochii înnegriţi, înger cu aripi tăiate, acum om, rămâne să răsară luna…