Treceți la conținutul principal

Două flori obosite să fie firave

8a42d6e9199e3dfcd9b33716ce43c790

Uneori eşti prea mic pentru a face lucruri măreţe iar alteori lucrurile măreţe stau la baza faptelor mici.

Uneori e de ajuns să ai o singură culoare pentru a fi parte dintr-un curcubeu iar alteori curcubeul apare prea rar sau e creat din culori fixe, diferită de a ta. Uneori însă, chiar de nu eşti parte din curcubeu, poţi fi culoarea preferată a cuiva. 

Uneori o cochilie goală poate fi prea goală de viaţă însă se poate reumple cu aceasta când în ea arunci câteva fire de pământ şi apoi plantezi acolo o sămânţă de floare ce, cu doar două picături de apă, se transformă în două culori preferate poate ale cuiva.

Uneori poţi ascunde în sinea ta atât de bine rănile de suflet pentru ca alţii să nu le deschidă sau atingă încât, chiar tu, uiţi unde le-ai ascuns. Poate de aceea, uneori, nu poţi să mai arunci din tine dureri ce trebuiesc vindecate. Uneori însă durerile poate uită de ele însele de dragul de a fi stat suficient ascunse in tine.

Uneori eu cred că sunt veşnic cât exist.

Uneori poţi fi firav doar în faţa unui singur om deşi eşti vulnerabil doar în faţa ta. Uneori însă poţi obosi un om fiind vulnerabil în faţa lui în încercarea de a îţi învinge vulnerabilitatea de dragul lui.

Uneori poţi scrie pentru că nu poţi vorbi dar uneori poţi scrie pentru că ce vorbeşti e prea mult de păstrat. Uneori poţi păstra scrierile pentru a avea ce şterge când un alt om vine şi îţi vorbeşte.

Uneori mi-e dor de tine pentru că nu te ştiu dar nu mi-e dor să te ştiu aşa cum erai înainte să aflu mai multe.

Uneori vrem prea mult, prea repede fără sa ştim că uneori nici măcar aşa nu putem scurta din timpul prea scurt ce trebuie să lege pentru durată doi oameni.

Uneori uită de tine oameni apropiaţi şi totuşi îi ierţi pentru că uneori ei nu te-au uitat şi ţi-au arătat asta…

Comentarii

Postări populare

Permisiunea de a iubi inteligent

Milioane de secunde au trecut de când eu am fost eu. Încerc pentru prima oară în luni să mă regăsesc, să regăsesc dramul de pasiune și iubire pentru cuvinte, să regăsesc omul ce crede în visuri și să regăsesc o oglindă în care să mă privesc și să încerc să observ ce și cât m-am schimbat. Simt că m-am schimbat. Am devenit un om ce dorește să piardă, un om ce se simte confortabil să se piardă și un om ce a pierdut ceea ce a jurat că îl va face diferit. Nu știu dacă voi reuși să mă salvez de mine însumi dar știu că milioane de cuvinte doresc să fie eliberate. Iubirea și speranța au fost mereu elementele ce le-am oferit și am fost cel ce râdea când, ca un copil, făceam cu ochiul Soarelui. Acum sunt cel ce stă în umbră, cel ce stă între patru pereți cu lumina mai mereu stinsă și cel ce urmărește speriat timpul așteptând o vorbă de prietenie, cuvinte familiare, de iubire sau o îmbrățișare. Am ajuns să fac toate acestea când m-am înstrăinat de casa ce am creat-o în mine în cei 12...

Soarele e o lacrimă de înger

Soarele se va prăbuşi de pe obrazul cerului albastru, din albastrul la care au privit ochii unui înger… Soarele se va prăbuşi de pe cer, rănit şi sângerând, şi nimeni nu îl va vedea pentru a-i prinde căderea şi a îi face căderea mai uşoară şi impactul cu nimicul mai moale spre a nu se sparge în mii de bucăţi. Acoperă-mi ochii şi urechile şi spune-mi că nu, soarele nu poate cădea din ceruri dacă despărţirea ne leagă  precum lacrimile ce cad dezlegate de ochii cu gene prea negre, negre precum cerul unei nopţi pe al cărui negru stelele sunt în stare de şoc… Stelele plâng după soare, după el, cel ce le face să aibă lumină în ochii acum stinşi ai unui înger ce nu mai vede încotro să zboare, pe cine să protejeze… Lacrimile unui înger se scufundă acum în buzele unui copil ce descoperă universul iubirii cu primii săi paşi, paşi făcuţi cu inima prea deschisă în drumul lui spre a deveni un bărbat, bărbat căutând cuvintele “a fi acolo, zid de apărare pentru jumătatea sufletului său…”. ...

Dincolo, peste umărul meu

Dincolo, peste umărul meu, e o altă lume în care alergi și îți pierzi drumul, unde totul devine atât de rece încât și noaptea se simte uscată, uscată până la tortură… Dincolo de umărul meu e o altă lume spre care privesc prin zidurile ce le-am construit să mă apere de acea lume dar care au devenit zidurile ce mă țin captiv și nu mă lasă să evadez spre lumea de acolo, la un umăr distanță. Dincolo de umărul meu e o lume în care alții se mânjesc cu noroi și se spală în gropile lor din care nu pot să iasă, gropi ale propriei lor voințe goale. Poate de aceea alții se mânjesc cu noroi, pentru a acoperi propriile făpturi ce nu le mai recunosc nici ei înșiși, pentru a crea o mască ce, deși din noroi, e mai curată decât materialul din care le e construită ființa. Dincolo de umărul meu plouă însă cu dăruirea altora și astfel noroiul se scurge de pe fața acelora mânjiți și umple gropile în care se află și astfel unii oameni se ridică iar spre ceva mai bun. În lumea de dincolo de umărul meu cont...