Treceți la conținutul principal

cei ce trezesc România, dorm…

Acest articol nu va plăcea lumii. Nu are cuvinte frumoase, nu are versuri şi gânduri ce păşesc printre melodii de inimi îndrăgostite. Acest articol va fi judecat aspru de cei cu nasul pe sus.

Totul pleacă de la cuvinte şi timp. Totul pleacă de la oameni care au puterea ca prin câteva simple cuvinte să facă o mulţime de alte persoane să meargă uniţi spre un ţel. Oameni pe care noi îi vedem vedete şi care, prin puţine cuvinte, pot schimba cursul unei vieţi.

Un copil bolnav se uită cu ochi speriaţi către părinţii ce nu mai au bani să îi salveze viaţa şi care se umilesc prin ziare de mâna a doua după ce s-au umilit cerşind pentru un ban întâi rudelor, prietenilor mai apoi străinilor din jurul lor. Un părinte se uită cu ochii ce arată un suflet înfrânt dar care luptă din inerţie către ecranele televizoarelor unde vedete vorbesc despre bine, despre cum lumea poate fi schimbată într-un loc frumos pentru fiecare.

De ce e nevoie de emisiuni de zeci de minute să vorbești despre cum vei ajuta cândva pe cineva când ai putea în toate acele minute ca vedetă să mergi la o emisiune şi timp de 15 minute de exemplu să citeşti o listă cu 15 persoane, să citeşti al lor nume, prenume, boală şi număr de cont pentru ca acele nume, poate nume de copii să nu fie nume pe care oameni îndureraţi să le scrie pe cruci în cimitire?

De ce de exemplu, cei ce fac matinale la TV şi trezesc aproape zilnic România nu o trezesc decât cu spectacol şi nu o trezesc şi la realitate oferind alte 15 minute pentru a citi alte 15 nume de oameni care pot fi ajutaţi în acea zi să spere la viaţă?

De ce e nevoie de baluri de caritate şi prelegeri de zeci de minute pentru a enunţa o situaţie gravă a unor oameni fără speranţă când e de ajuns un singur cuvânt pe care eu cred cu tărie că e lăsat de cei cu nevoi ca ultimă variantă. E vorba de “Ajutor!”. De ce nu e de ajuns pentru noi ca români acest cuvânt din partea cuiva care are în inimă mai mult moartea ce vine curând a cuiva drag şi preferăm să mergem la dineuri de la care să plecăm enervaţi că nu era acolo şampanie?

De ce oferim zeci de lei pe reviste să vedem vedete în ipostaze tâmpite în care de multe ori îşi arată non valoarea şi nu dăm un sms, ce valorează un sfert din preţul acelei reviste, pentru a aduna bani pentru un om care nu mai cere deja medicamente, ci doar pâine?

De ce vedetele nu au rubrică pe site-urile lor pentru a ajuta cazuri ale unor oameni cu nevoi şi au în schimb rubrici în care cer ajutor pentru voturi pentru topuri la radio? De ce lor li se oferă ajutor în cazul acesta şi sute de oameni apasă butoane orbeşte pentru ei? Cred că ar trebui ca pe lângă petiţiile care împânzesc profilele vedetelor pe twitter, facebook, pagini web personale şi mass-uri pe mess în care cer drepturi de artişti să scrie petiţii în care să ceară să li se impută un procent din banii pentru prezenţa la emisiuni unde râd şi fac playback, bani care să meargă spre oameni ce trăiesc fără să mai aibă o viaţă… O vor face vreodată?

Vreau să vorbesc în acest articol despre timpul când poţi oferi ajutor cuiva.

Nu contează în ce constă ajutorul, ci când îl oferi. Degeaba ajuţi o familie să treacă peste decesul copilului lor ducându-le zahăr şi arpacaş pentru colivă când puteai să foloseşti 30 de secunde din timpul tău ca vedetă în care poate bei doar un ceai dietetic şi să încerci să ajuţi ca pruncul lor să nu moară. În ritmul acesta vom trăi într-o Românie plină de cruci puse la capătul unor morminte micuţe.

De ani de zile ne bălăcim în mocirla unei societăţi care atunci când îşi miroase propriile mizerii simte în schimb parfum de trandafiri şi se minte că totul se poate realiza.

Dacă pasă cuiva, trimiteţi acest articol vedetelor la care aveţi acces.

Un comentariu

Postări populare

Unitatea de măsură a amintirilor

Cineva m-a întrebat acum câteva clipe:
”Oare dorul se măsoară în gânduri?...” Am răspuns:
”Cred că dorul se măsoară în amintiri. Fără să le ai cu cineva nu îi poți duce dorul...” Am rămas însă cu un gând ce a șezut cuminte, ce și-a așteptat rândul și care apoi s-a ridicat și, precum un bătrân împăcat cu zilele, a venit spre mine, m-a privit cu ochi senini și și-a pus în fața mea dorința de a ști...
”De ce emoțiile se păstrează în amintiri?” De cele mai multe ori amintirile sunt despre oameni, despre ceea ce am simțim când eram lângă ei, despre locurile unde acei oameni ne-au făcut să creștem, fără să știm.

Fiecare amintire este probabil o bornă kilometrică ce marchează clipa în care urma să învățăm în viitor o nouă lecție, acel semn de carte care ne face să înțelegem de ce s-a întâmplat trecutul și unde și cum am mers ca indivizi mai departe prin viață. Nu pot să nu mă gândesc la nici o amintire fără să nu mă gândesc la ce am ajuns și, cum prin ele, o viață, a mea, poate și a ta, capătă…

Atingerea unui INGER.....

Iar cand ingerii ating pamantul razele soarelui palesc pentru a le putea vedea fetzele pline de simplitate si dorinta. Dorinta de a fi acolo mereu sa te apere...Dorinta la ingeri.... e venita din simplul lor de a fi.. e alegerea lor... sau este ceva impus lor? Ador ingerii prin puritatea a tot ce simbolizeaza. Fiecare om vede altceva si intelege altceva cand spui inger. Ingerii pe pamant sunt copii ce alearga in jurul nostru. Ingeri sunt cei pentru care merita sa lasam viata asta fizica si facem acel pas care ne va transforma si ne va pastra mereu langa cei dragi pentru a-i ocroti. Ingerii sunt langa cei dragi in timpul somnului. Cel putin asa uram celor dragi..." vise placute, ingerii sa te sarute..." de ce nu le uram oare sa devina ei insisi ingeri? Eu mereu am visat sa ajung un inger. Oare sunt ingerul cuiva? Ce sunt ingerii atata timp cat nimic rau nu e in jurul nostru si totul merge asha cum ne dorim? Mereu am vazut ingeri in spuma marii... Spuma marii e modul in ca…

30 de ani. Dacă sunt bun nu sunt luat de prost.

Un articol amestecat în emoții și gânduri. Un articol dintr-o serie de articole.

Este un prag. 30 de ani sunt un prag.
Un prag ce se măsoară mental și peste care au trecut și alții dar niciodată eu.
De aceea este un prag important.

Este vârsta la care las anii 20 în spate cu totul.
Este vârsta la care uneori mă judec și judec că sunt judecat.

Prima judecată este să aleg ce am bun și ce schimb din ce am mai puțin bun.

Ce am bun ar trebui să fie ceea ce am făcut pentru alții iar alții ar trebui să facă ce au învățat bun din ce am făcut bine, conștient sau nu, că am ales sau nu...

Ce schimb? Nu știu încă.

Când am început să scriu acest articol aș fi vrut să schimb acea parte din mine care tace din gură când alții depășesc anumite limite.
Să schimb acea parte care tace din gură, care tace pentru că a învățat că nimic nu contează mai mult decât omul și ce poate deveni el comparativ cu ceea ce iese pe gura acelui om în acel moment.
Aș fi vrut să schimb acea partea și să îi adaug un ”Taci în…