Treceți la conținutul principal

O vacă stătea capră

E ceea ce mi-a trecut prin gânduri acum. E o propoziţie simplă, cu un subiect, un predicat şi un complement. Cândva ştiam dacă e complement de mod, dacă e direct sau indirect, dacă subiectul propoziţiei este inclus sau subînţeles.

Aceste noţiuni nu mai sunt sigure în mintea mea deşi gramatica ar trebui să fie mai importantă decât filosofia. Devin mai agramat pe zi ce trece dacă stau şi mă gândesc la ce ştiam şi la ce am ajuns să vorbesc dând curs unor gânduri uneori îndemnate de inerţia incertitudinii.

Să facem o analiză filosofică a propoziţiei din titlul acestui articol. Într-un mod simplu, o vacă poate fi un animal sau modul cum am putea caracteriza o persoană din punct de vedere al structurii de personalitate al acesteia sau simplul ei comportament. Dacă ne gândim la o vacă precum la un simplu animal propoziţia devine şi mai filosofică pentru că pun pariu că vacă e un termen pur teoretic pentru majoritatea celor născuţi după 1990. Nu au atins o vacă, nu au muls o vacă şi nu au văzut vreodată în ce poziţie stă o vacă atunci când urinează, atunci când rumegă, sau, din ce poziţie o vacă doarme. Deci ar fi clar “mai” filosofică analiza deoarece vorbim despre un lucru pe care nu îl cunoaştem.

Asta ne duce şi la problema următoare din analiza propoziţiei, dacă subiectul e inclus sau subînţeles. Dacă e vorba de vaca – animal atunci e subînţeles pentru că el nu există în viaţa ta. Dacă e vorba de o extrapolare legată de comportamentul unei persoane sau a personalităţii ei, atunci e inclus în fiecare zi din viaţa ta şi ar fi nedrept să nu fie inclus şi in propoziţie. Totul merge la grămadă. Sau mai bine zis cireadă?

Din subiect nu înțelegem nimic, urmează predicatul.

“Stătea” presupune din punct de vedere fizic că subiectul nostru animal nu îşi modifică distanţa raportat la un punct fix denumit reper. Dacă stătea nefiind în mişcare însă nu înseamnă că şi stătea degeaba. Uite aşa fizica devine neutră pentru unii cititori. Dacă vorbim de subiectul nostru inclus prin subînţelegerea filosofică predicatul devine şi el neutru pentru că o persoană care are ca etichetă fie comportamentul fie trăsăturile de personalitate cuvântul “vacă” nu poate să obţină această etichetă doar stând. Ai fi un om de nimic să etichetezi pe cineva care stă fără a face nimic drept vacă. Ar fi pueril, nedrept şi chiar discriminant.

Complementul “capră” e preferatul meu. Sexual îl regret. De ce zic sexual? Pentru că majoritatea știu capra drept o inventatoare a acestei poziţii sexuale unice ca origine a inventatorului, doar în România, pentru că pe alte părţi ale lumii e asociată altui animal, anume câinelui. Probabil că în alte ţări câinele a fost mai bun prieten omului şi l-a învăţat această poziţie. La noi câinii au rolul de a umbla cu covrigi în coadă.

Ce mai ştii despre o capră? Ce gust are laptele de capră? Dacă nu ai băut în viaţa ta lapte de capră, un lapte extrem de hrănitor şi foarte gras, apropiat celui de bivoliţă, poate ştii ce gust are îngheţata de 1 leu de la McDonalds. E acelaşi gust. Doar că e natural.

Tot despre complement putem spune că nu poate fi asociat unei vaci dacă vorbim de animal. Dacă e vorba de o persoană atunci de ce am scris că stătea capră? Cum stau caprele? Diferă de vaci atunci când când urinează, când rumegă, sau poziţia în care o capră doarme? Complementul oricum nu poate fi asociat subiectului deci scăpăm de analiza lui.

De ce e mai amuzant să spui “o vacă stătea capră” decât “o capră stătea vacă”?

Eu stau acum.

Comentarii

Postări populare

Permisiunea de a iubi inteligent

Milioane de secunde au trecut de când eu am fost eu. Încerc pentru prima oară în luni să mă regăsesc, să regăsesc dramul de pasiune și iubire pentru cuvinte, să regăsesc omul ce crede în visuri și să regăsesc o oglindă în care să mă privesc și să încerc să observ ce și cât m-am schimbat. Simt că m-am schimbat. Am devenit un om ce dorește să piardă, un om ce se simte confortabil să se piardă și un om ce a pierdut ceea ce a jurat că îl va face diferit. Nu știu dacă voi reuși să mă salvez de mine însumi dar știu că milioane de cuvinte doresc să fie eliberate. Iubirea și speranța au fost mereu elementele ce le-am oferit și am fost cel ce râdea când, ca un copil, făceam cu ochiul Soarelui. Acum sunt cel ce stă în umbră, cel ce stă între patru pereți cu lumina mai mereu stinsă și cel ce urmărește speriat timpul așteptând o vorbă de prietenie, cuvinte familiare, de iubire sau o îmbrățișare. Am ajuns să fac toate acestea când m-am înstrăinat de casa ce am creat-o în mine în cei 12...

Soarele e o lacrimă de înger

Soarele se va prăbuşi de pe obrazul cerului albastru, din albastrul la care au privit ochii unui înger… Soarele se va prăbuşi de pe cer, rănit şi sângerând, şi nimeni nu îl va vedea pentru a-i prinde căderea şi a îi face căderea mai uşoară şi impactul cu nimicul mai moale spre a nu se sparge în mii de bucăţi. Acoperă-mi ochii şi urechile şi spune-mi că nu, soarele nu poate cădea din ceruri dacă despărţirea ne leagă  precum lacrimile ce cad dezlegate de ochii cu gene prea negre, negre precum cerul unei nopţi pe al cărui negru stelele sunt în stare de şoc… Stelele plâng după soare, după el, cel ce le face să aibă lumină în ochii acum stinşi ai unui înger ce nu mai vede încotro să zboare, pe cine să protejeze… Lacrimile unui înger se scufundă acum în buzele unui copil ce descoperă universul iubirii cu primii săi paşi, paşi făcuţi cu inima prea deschisă în drumul lui spre a deveni un bărbat, bărbat căutând cuvintele “a fi acolo, zid de apărare pentru jumătatea sufletului său…”. ...

Dincolo, peste umărul meu

Dincolo, peste umărul meu, e o altă lume în care alergi și îți pierzi drumul, unde totul devine atât de rece încât și noaptea se simte uscată, uscată până la tortură… Dincolo de umărul meu e o altă lume spre care privesc prin zidurile ce le-am construit să mă apere de acea lume dar care au devenit zidurile ce mă țin captiv și nu mă lasă să evadez spre lumea de acolo, la un umăr distanță. Dincolo de umărul meu e o lume în care alții se mânjesc cu noroi și se spală în gropile lor din care nu pot să iasă, gropi ale propriei lor voințe goale. Poate de aceea alții se mânjesc cu noroi, pentru a acoperi propriile făpturi ce nu le mai recunosc nici ei înșiși, pentru a crea o mască ce, deși din noroi, e mai curată decât materialul din care le e construită ființa. Dincolo de umărul meu plouă însă cu dăruirea altora și astfel noroiul se scurge de pe fața acelora mânjiți și umple gropile în care se află și astfel unii oameni se ridică iar spre ceva mai bun. În lumea de dincolo de umărul meu cont...