Astăzi am vorbit cu un străin despre vorbe.
Despre vorbele lumii, despre vorbe ce ar putea părea înţelepte dacă am înţelege de ce au fost rostite.
Nu ştiu cine a gândit prima dată următoarele vorbe, nu ştiu cine a reuşit să le spună prima oară, apoi, cine a ştiut să le scrie pentru întâia oară şi nu ştiu cine le-a considerat înţelepte întâia oară pentru a fi date mai departe lumii: “Ne naştem singuri şi murim singuri…”
Astăzi la aceste vorbe am răspuns cu: "învăţăm să fim acolo pentru alţii ca ei să nu fie singuri prin clipele în care noi înşine suntem singuri şi învăţând despre noi"...
Viaţa începe cu o lumină, atunci când ieşim din pântecul ce ne-a ocrotit şi se termină figurat cu lumina spre care mergem atunci când sufletul nu mai poate fi legat de trupul nostru. Suntem prinşi între două felinare şi credem că e mai bine pentru noi să fim mereu alături de alţii pentru a învinge singurătatea. Suntem alături de alţii însă fără a fi alături de ei cu ce au nevoie şi le cerem companie nu pentru a le da înapoi ci pentru a fi uniţi de ei ca să ne umple lumea.
Nu e corect ce gândim despre noi dacă despre noi gândim că e bine să fim fără noi înşine ci înconjuraţi de străini pe care-i cunoaştem.
Astăzi am vorbit cu un străin despre cum eşti singur între două felinare, două lumini de la început şi sfârşit de viaţă.
Cu privirea spre mare, cu un loc în plus pe banca pe care aşezat mă privesc ofer locul rămas liber cui? Unui străin pentru a nu fi singur sau întâi străinului ce pot deveni faţă de mine rămânând astfel străin pentru alţii deşi ei mă cunosc?…
Comentarii