Treceți la conținutul principal

Azi, căci Mâine nu se vede de lacrimi

de Mihaela Rădulescu

Azi-caci-maine-nu-se-vede-de-lacrimi 

Te-ai întrebat vreodată cu adevărat, profund şi du­când gândul până la capăt cine ar sări în ajuto­rul tău, dacă ţi s-ar întâmpla o nenorocire cum­plită, total imprevizibilă şi care te-ar găsi vulnerabil şi neputincios?... Nu te grăbi să răspunzi cu lista familiei şi a prietenilor, înainte de a te gândi, minuţios, la lista de nevoi nu numai imediate, ci şi pe termen lung...

Au venit din nou inundaţiile, care au pus un capac nedrept peste nevoi şi sărăcie, peste vieţi şi-aşa şubrede şi triste. Aţi văzut iar la ştiri bine editate şi corect transmise lacrimi, disperare, vieţi curmate, copii care nu înţeleg ce se petrece în jurul lor, părinţi disperaţi, bătrâni uitaţi de lume şi parcă de viaţă... Ne impresionează mereu tragediile, ne uităm până ne dau lacrimile şi, în cazul fericit şi omenesc, ne rugăm pentru bieţii oameni sau mulţumim Cerului că nu ni s-a întâmplat nouă... Am câştigat, cu ani în urmă, capacitatea de a reacţiona şi altfel decât emoţional, am învăţat lecţia omeniei făcând-o concret, mobilizându-mi forţele, prietenii, cunoştinţele, media, lumea generoasă a oamenilor de afaceri. Nimic nu m-a făcut mai fericită şi mai împli­nită decât zâmbetul firav de mulţumire al oamenilor cărora le-am sărit concret în ajutor.

Nu vreau să arunc vorbe pe o hârtie, care să semene a lozincă searbădă, dar folosesc spaţiul ăsta mic şi public pentru a va zgândări sufletul şi pentru a vă ruga, omeneşte, să-i ajutăm pe bieţii oameni rămaşi fără nimic. Un Nimic ce pare un abur, căci e un cuvânt greu de vizualizat şi greu de înţeles. Am văzut ce înseamnă să rămâi fără casă, fără haine, fără acte, fără amintiri, fără pozele copilăriei, fără obiecte cu greu adunate în case sărăcăcioase. Am văzut cum arată disperarea, mai ales pe chipul părinţilor care nu voiau decât să-şi salveze copiii şi să-i ferească de boli, de foame, de înţelesul năucitor al Nimicului cu care s-au ales după viitură. Nu se întâmplă niciodată mi­nuni pentru oamenii aceştia, nu vine nici un ales să le repare vieţile, casele, să le recompună trecutul şi să le liniştească măcar ziua de mâine. Singura speranţă sunt Oamenii, adică aceia dintre noi care fac un gest cât de mic, dar palpabil şi eficient pentru aceşti oameni.

Am toată admiraţia pentru cei care au reacţionat deja şi au donat bani sau bunuri, care s-au dus până în zonele sinistrate ca să dea o mână de ajutor, pentru jandarmii şi militarii care continuă să salveze vieţi fără să li se pună medalii în piept şi fără aplauze. Pentru mine sunt nişte eroi toţi cei care fac ceva, orice, pentru un om lovit de soartă. Viaţa ne oferă prea puţine şanse să facem lucruri grozave, cu atât mai puţin să fim eroi. Astfel de situaţii, în care chiar putem să ajutăm, sunt poate singurele secvenţe în care ne putem simţi eroi, adică nişte oameni care-şi folo­sesc toată energia, priceperea, îndrăzneala, mintea şi sufletul pentru alţii...

Dezastrul abia (re-)începe. Secunda de reacţie contează enorm. Nu aşteptaţi să se facă mâine ca să fiţi oameni. E atât de frumos şi de simplu să trăieşti azi bucuria de a ajuta şi, eventual, să o repeţi şi mâine... Pentru oamenii disperaţi, Azi e vital. La Mâine nici nu îndrăznesc să se gândească, dar putem s-o facem noi în locul lor.

De pus pe gând, Acum.

Trimiteți un comentariu

Postări populare

Unitatea de măsură a amintirilor

Cineva m-a întrebat acum câteva clipe:
”Oare dorul se măsoară în gânduri?...” Am răspuns:
”Cred că dorul se măsoară în amintiri. Fără să le ai cu cineva nu îi poți duce dorul...” Am rămas însă cu un gând ce a șezut cuminte, ce și-a așteptat rândul și care apoi s-a ridicat și, precum un bătrân împăcat cu zilele, a venit spre mine, m-a privit cu ochi senini și și-a pus în fața mea dorința de a ști...
”De ce emoțiile se păstrează în amintiri?” De cele mai multe ori amintirile sunt despre oameni, despre ceea ce am simțim când eram lângă ei, despre locurile unde acei oameni ne-au făcut să creștem, fără să știm.

Fiecare amintire este probabil o bornă kilometrică ce marchează clipa în care urma să învățăm în viitor o nouă lecție, acel semn de carte care ne face să înțelegem de ce s-a întâmplat trecutul și unde și cum am mers ca indivizi mai departe prin viață. Nu pot să nu mă gândesc la nici o amintire fără să nu mă gândesc la ce am ajuns și, cum prin ele, o viață, a mea, poate și a ta, capătă…

Atingerea unui INGER.....

Iar cand ingerii ating pamantul razele soarelui palesc pentru a le putea vedea fetzele pline de simplitate si dorinta. Dorinta de a fi acolo mereu sa te apere...Dorinta la ingeri.... e venita din simplul lor de a fi.. e alegerea lor... sau este ceva impus lor? Ador ingerii prin puritatea a tot ce simbolizeaza. Fiecare om vede altceva si intelege altceva cand spui inger. Ingerii pe pamant sunt copii ce alearga in jurul nostru. Ingeri sunt cei pentru care merita sa lasam viata asta fizica si facem acel pas care ne va transforma si ne va pastra mereu langa cei dragi pentru a-i ocroti. Ingerii sunt langa cei dragi in timpul somnului. Cel putin asa uram celor dragi..." vise placute, ingerii sa te sarute..." de ce nu le uram oare sa devina ei insisi ingeri? Eu mereu am visat sa ajung un inger. Oare sunt ingerul cuiva? Ce sunt ingerii atata timp cat nimic rau nu e in jurul nostru si totul merge asha cum ne dorim? Mereu am vazut ingeri in spuma marii... Spuma marii e modul in ca…

30 de ani. Dacă sunt bun nu sunt luat de prost.

Un articol amestecat în emoții și gânduri. Un articol dintr-o serie de articole.

Este un prag. 30 de ani sunt un prag.
Un prag ce se măsoară mental și peste care au trecut și alții dar niciodată eu.
De aceea este un prag important.

Este vârsta la care las anii 20 în spate cu totul.
Este vârsta la care uneori mă judec și judec că sunt judecat.

Prima judecată este să aleg ce am bun și ce schimb din ce am mai puțin bun.

Ce am bun ar trebui să fie ceea ce am făcut pentru alții iar alții ar trebui să facă ce au învățat bun din ce am făcut bine, conștient sau nu, că am ales sau nu...

Ce schimb? Nu știu încă.

Când am început să scriu acest articol aș fi vrut să schimb acea parte din mine care tace din gură când alții depășesc anumite limite.
Să schimb acea parte care tace din gură, care tace pentru că a învățat că nimic nu contează mai mult decât omul și ce poate deveni el comparativ cu ceea ce iese pe gura acelui om în acel moment.
Aș fi vrut să schimb acea partea și să îi adaug un ”Taci în…