Oriunde e dragoste, acolo sunt și eu...

Milioane de secunde au trecut de când eu am fost eu. Încerc pentru prima oară în luni să mă regăsesc, să regăsesc dramul de pasiune și iubire pentru cuvinte, să regăsesc omul ce crede în visuri și să regăsesc o oglindă în care să mă privesc și să încerc să observ ce și cât m-am schimbat. Simt că m-am schimbat. Am devenit un om ce dorește să piardă, un om ce se simte confortabil să se piardă și un om ce a pierdut ceea ce a jurat că îl va face diferit. Nu știu dacă voi reuși să mă salvez de mine însumi dar știu că milioane de cuvinte doresc să fie eliberate. Iubirea și speranța au fost mereu elementele ce le-am oferit și am fost cel ce râdea când, ca un copil, făceam cu ochiul Soarelui. Acum sunt cel ce stă în umbră, cel ce stă între patru pereți cu lumina mai mereu stinsă și cel ce urmărește speriat timpul așteptând o vorbă de prietenie, cuvinte familiare, de iubire sau o îmbrățișare. Am ajuns să fac toate acestea când m-am înstrăinat de casa ce am creat-o în mine în cei 12...

Uneori stai în întuneric și te gândești la lumina ce ai vrea să o aduci. Alteori stai în întuneric și simți că tot întunericul aduce mai mult întuneric și nu știi dacă întreaga cameră se învârte cu tine sau dacă tot ce nu vezi e o închipuire a ta. Uneori nu știi dacă e corect sau dacă e greșit ce alegi să spui sau ce alegi să faci și de multe ori găsim vinovați sau scuze. Alteori dăm vina pe noi înșine însă rareori învățăm din dialogurile ce le purtăm cu propria minte, cu propria imagine a imaginației noastre... Uneori ai vrea ca o îmbrățișare să schimbe totul însă atingerea devine nedorită căci te leagă mai mult de ace persoană și ți-e frică de durerea ce va crește odată cu numărul de atingeri sau cu nivelul de sensibilitate pe care fiecare atingere atinge în propriul tău trup și suflet. Alteori o atingere aduce la loc pacea dar ascunde răspunsul ce uneori e mai bine să nu vină. Uneori scrii despre oameni și uiți apoi de ce ai scris despre ei sau dacă nu, care a fost exact ...

Un articol amestecat în emoții și gânduri. Un articol dintr-o serie de articole. Este un prag. 30 de ani sunt un prag. Un prag ce se măsoară mental și peste care au trecut și alții dar niciodată eu. De aceea este un prag important. Este vârsta la care las anii 20 în spate cu totul. Este vârsta la care uneori mă judec și judec că sunt judecat. Prima judecată este să aleg ce am bun și ce schimb din ce am mai puțin bun. Ce am bun ar trebui să fie ceea ce am făcut pentru alții iar alții ar trebui să facă ce au învățat bun din ce am făcut bine, conștient sau nu, că am ales sau nu... Ce schimb? Nu știu încă. Când am început să scriu acest articol aș fi vrut să schimb acea parte din mine care tace din gură când alții depășesc anumite limite. Să schimb acea parte care tace din gură, care tace pentru că a învățat că nimic nu contează mai mult decât omul și ce poate deveni el comparativ cu ceea ce iese pe gura acelui om în acel moment. Aș fi vrut să schimb acea partea și să î...

Cimitirul e doar un dormitor al minților odihnite, al minților ce au inspirat minți și au creat generații, al trupurilor ce au spălat generații și au adormit sperând că, undeva în timp, ziua de mâine să fie mai lungă și mai bună pentru cei dragi. +Oriunde e dragoste, acolo sunt și eu Denis Ciumbargi

”O carte citită pe jumătate este precum o poveste de iubire terminată pe jumătate.” ”Viața mea nu înseamnă mai mult decât o picătură într-un ocean fără limite. Dar ce este oceanul dacă nu o multitudine de picături?” ”Cărțile nu oferă o evadare reală dar ele pot opri mintea să se zgârie singură până la sânge.” ”Viețile noastre nu sunt ale noastre. Din pântece până în mormânt suntem legați de alții. Trecut și prezent. Și, cu fiecare crimă sau faptă bună, dăm naștere viitorului nostru.” ”Putere, timp, gravitație, iubire. Puterile care într-adevăr sunt puternice sunt toate invizibile.” “Sufletele trec vârstele precum norii trec cerurile și, deși forma unui nor și nici forma sa nu rămân la fel, e tot un nor și, la fel e și sufletul. Cine poate spune din ce parte a fost gonit norul sau unde poate fi sufletul cuiva mâine? Doar estul și vestul, compasul și un atlas, atlasul norilor” ”Toate revoluțiile sunt slabe fantezii până se împlinesc; ele devin apoi...

Timpuri misterioase acoperite de frumuseți șirete. Îndreptate spre multe direcții, confuze pe cât de clare, surde pe cât de puternice le e glasul cu care îți dictează drumul. Pași rupți de îndoieli și vârtejuri de promisiuni ce pot rămâne neîmplinite. Trebuie găsite cu mișcări lente, lăsând în urmă urme prostești de pași ce te duc pe drumuri atât de cunoscute încât par noi atunci când deschizi ochii. Mi-am înșelat visurile cu alte visuri. Urmează să văd dacă voi fi trădat la rându-mi de ele precum le-am înșelat înșelându-mă asupra mea. Buzele mele se unesc într-un zâmbet împietrit de seriozitate, încleștat de așteptările ce se uită la mine cu aceeași seninătate oferită de necunoașterea a ceea ce urmează să fie. Care sunt zilele pierdute? Cele în care pierdem timpul sau cele în care pierdem câte un pic din ce ne-am propus să facem? Cât depinde de noi să facem primul pas în același pas cu destinul care pleacă de la același start cu noi? Destinul pleacă din același cu noi ș...

Printre şoaptele nopţii au ajuns la mine suspinele unui inimi înfundate de singurătate… Inima unui tânăr în această noapte plânge departe de braţele mele şi mă zbat în distanţă să îi fiu prieten şi să îi iau capul în palme şi să îl aşez pe umărul meu până când amândoi ne liniştim pentru a vorbi, pentru a desfunda ghemul de doruri adunate în el şi pentru ca spre inima lui să curgă iar iubirea ce o are departe de el… “Mai aşteaptă un pic, va veni iar acasă şi atunci vei uita dorul ce i-l porţi şi te doare acum”… Un tânăr ce iubeşte e închis în propriul lui trup şi e menit să ducă tot fără a arăta sau împărţi cu cei din jur pentru că nimeni nu se interesează de ce e în adâncul lui, dacă apele sale sunt tulburi, dacă ale sale râuri mai au izvoare şi curg sau dacă lumina din el stă stinsă, acoperită de pietre ascuţite ce îi zgârie interiorul… De aceea cei mai mulţi tineri devin din copii zâmbitori bărbaţi reci ca de piatră… Şoaptele stinse ale unui tânăr devin şoaptele mele stinse şi...

Sunt poveşti în care până şi singurătatea se simte singură. Pentru mine este adevăr în multe zile… Aş vrea să citească cândva despre modul în care mă lasă în viaţă şi cum de fiecare dată simt fie că pot trece peste toate sau cum mă închid mai mult în mine urând şi mai mult faptul că nu pot da mai mult şi bun, altora, retezate fiindu-mi membrele şi gândurile, dorinţele de a vedea binele sau de a respira. Urât de la naştere şi creat din obligaţie şi de gura lumii, cu alte vise pe care propria-i neputinţa de a le împlini le-a transferat în mine şi atât de puţine de vorbe de bine încât se numără pe petalele unei flori ce se usucă şi ea de jale. Dat afară din inima lui, dacă am fost vreodată acolo cu adevărat şi mânjit cu vorbe de alungare, cu voce mai niciodată la un ton normal ci mai mereu aproape de înjurături şi alte şi alte terfeliri umane, îndepărtări de locul ce ar trebui de cele mai multe ori să îmi fie casă. Dorinţa de mă vedea în inexistenţă şi urări să mă scufund sub pământ î...

S-a născut ca o briză conturată în forma unui elefant aşezat pe un cer de opal. A coborât transparent pentru a se privi în oglinda unui râu ca apoi să îi neliniştească suprafaţa în falduri de valuri. A găsit apoi o piatră pe care a încercat să o plimbe alături de el dar care a rămas hotărâtă în loc alegând să fie mută la sunetul copilăriei micului vânt. A dat târcoale unei alei prăfuite şi când s-a decis să meargă pe acolo a traversat-o iute alungat de câinii ce se zbârleau de ciudă că frunzele îi dansau printre pletele transparente şi ele... A privit printre geamuri şi i-a fost foame de căldura ce sângele o aduce în inima oamenilor pe care îi vedea închişi între zidurile unor case ce trec printre timpuri  de culoare vineţie. S-a urcat pe frunze de iederă şi a coborât printre ramuri de trandafiri înţepaţi cu proprii lor spini. A oftat apoi privind cu ochi cenuşii cerul şi lumea rotundă şi, rătăcit pe drumuri moderne cu buticuri colorate, îşi îmbrăţişă trupul răcit de singurăt...

Uneori ridic privirea spre înaltul cerului şi văd umbra Soarelui ce stă nepăsător precum o iarnă aşezată peste o vară ce îşi închide ochii obosită de lumea ce a trecut pe lângă ea… Uneori privesc pe unde calc şi, cu privirea în pământ, văd stelele căzute şi sfărâmate, strivite de minţile înstrăinate de bunătate ale oamenilor ce trec peste ele fără a se murdări pe tălpi de praful strălucitor al acestora… Sunt oameni cu vârste prea mici dar care lovesc oameni mai mari, oameni mai mari ce poate au făcut în viaţa altora un bine precum aşa cum cei ce lovesc nu au ştiut să facă, alienaţi fiind de alcoolul, drogurile şi sunetele de bass ce agresiv le toacă firile nesusţinute de o personalitate proprie… Sunt oameni cu vârste mai mici ce lovesc oameni mai mari ce poate au suferit alungaţi fiind de toţi sau majoritatea ce legal măcar ar trebui să-i iubească şi astfel au trebuit să lupte cu viaţa la vârste mai mici decât a celor ce îi lovesc şi  judecă deşi cei ce îi judecă abia dacă şt...

Sunt leapşa. Un joc între bloggeri, ocazie de a fi obligat să scriu despre fericirea mea. Aleg să vorbesc însă despre a fi fericit fără a fi… Ce ştiu despre fericirea mea până acum… Ştiu că sunt fericit atunci când sunt singur şi ascult muzică, uneori prea tristă alteori prea ritmată şi mi se pare că eu sunt cel ce a cântat prima oară de exemplu acea melodie, acel hit, că eu sunt vedeta şi lumea venită să mă vadă la concertele mele imaginare rămâne uluită de talentul meu. Sunt fericit să fiu vedetă fără a fi cunoscut. Sunt fericit când ies pe stradă cu maxim încă un om şi fac fotografii la ceea ce văd. Ador să fac asta şi mi se pare că orice pe stradă devine frumos şi merită imortalizat şi mi se pare atunci că sunt parcă singurul ce vede anumite detalii ale unor lucruri din jur. Sunt fericit că ştiu că voi avea cândva propria mea expoziţie de fotografie fără a fi însă încă posesorul unui aparat foto. Sunt fericit când stau şi citesc o carte ca mai apoi să mă ridic şi să mai con...

  Culorile sunt uneori aceleaşi… Negrul este multe ori de un prea albastru cristalin dacă ne gândim la lacrimile curse din rouă, pe firele unei aurore de dimineaţă. Albastrul este de multe ori prea purpuriu dacă ne gândim la culoarea cerului ce sângerează la apusul soarelui cel mare, galben şi cald. Purpuriul este de multe ori prea argintiu dacă ne gândim la drumul apusului spre răsărit, prin negrul nopţilor de iarnă, când luna albă transformă cerul nopţii într-o oglindă aburită de cristale. Albul este uneori de un maroniu caramelizat dacă ne gândim la zahărul ce arde pentru a rămâne de un dulce cu alt guste de dulce, sub limbile roşiatice ale unei flăcări prea aprinse uneori. Roşiaticul este uneori de un albastru verzui dacă ne gândim la o zi caldă de vară ce ne ridică sângele-n obraji dar în care ne lăsăm scăldaţi de o granita , amestec de gheaţă şi sirop, cu alt gust de dulce decât cel al unor buze muşcate de alte buze roşiatice. Uneori e nevoie de o culoare închisă pe ...

Uneori eşti prea mic pentru a face lucruri măreţe iar alteori lucrurile măreţe stau la baza faptelor mici. Uneori e de ajuns să ai o singură culoare pentru a fi parte dintr-un curcubeu iar alteori curcubeul apare prea rar sau e creat din culori fixe, diferită de a ta. Uneori însă, chiar de nu eşti parte din curcubeu, poţi fi culoarea preferată a cuiva.  Uneori o cochilie goală poate fi prea goală de viaţă însă se poate reumple cu aceasta când în ea arunci câteva fire de pământ şi apoi plantezi acolo o sămânţă de floare ce, cu doar două picături de apă, se transformă în două culori preferate poate ale cuiva. Uneori poţi ascunde în sinea ta atât de bine rănile de suflet pentru ca alţii să nu le deschidă sau atingă încât, chiar tu, uiţi unde le-ai ascuns. Poate de aceea, uneori, nu poţi să mai arunci din tine dureri ce trebuiesc vindecate. Uneori însă durerile poate uită de ele însele de dragul de a fi stat suficient ascunse in tine. Uneori eu cred că sunt veşnic cât exis...

Singur, spectator al unui spectacol pe a cărei scenă am fost actor. Alături de apă, mi-am imaginat altceva decât va urma să fi fost şi, după strângerea de mână, mi-au tremurat picioarele şi trupul întreg pe podul ce se legăna sub paşii sincronizaţi doar pe final. Neaşezat pe locul unde era să fi şezut pentru ca sufletul să şi-l fi tras, am călătorit spre pietrele puse cândva de străini pentru a sta cu spatele la apă şi cu privirea fixată de sub cozorocul ce mi-ar fi atins nasul. Am fost străin de semnele ce mi le făceau câinii şi copacii din preajmă pentru că tot ce mă ocrotea era soarele ce fugea ascuns printre nori. Îmbrăcat într-o singură culoare cu ale sale nuanţe am fost venit de sub o stâncă unde m-am pierdut precum un fotbalist fără ale sale mituri ireale. Drumeţ apoi spre o bancă aşezată cu faţa spre lac am stat de data aceasta pe partea stângă pentru a putea spune că am înconjurat omul ce trebuie ocolit pentru a fi în faţa lui. Cu ton de voce schimbat şi cu clipe...

Suntem întocmai precum pământul pe care creştem. Peste trei sferturi creaţi din apă, pe o planetă acoperită de apă pe o suprafaţă de mai bine de alte trei sferturi. Suntem nici prea departe de Soare, nici prea aproape de el, numai bine pentru a putea avea viaţă în această casă unde toţi avem loc. Precum ea, suntem nici prea departe de Bine şi nici prea aproape de Rău, la o distanţă numai bună să putem avea conştiinţa acestei balanţe. Suntem o mare de oameni şi cu toate acestea suntem surprinşi de propriile valuri care ating, uneori precum o îmbrăţişare, pe cei din jur, alteori, de năvala cu care distrugem tot ce ne stă în cale. Suntem o mare, însă, uneori, ne uităm pescăruşii. Ei sunt vocile ce completează vocea noastră, ei sunt cei ce ne arată că ne apropiem de un mal. Ei ne sunt cei ce ne alină şi mângâie cu aripile lor oglinda de apă şi tot ei ne arată ca deşi suntem o mare plină de mistere se poate pluti pe noi în siguranţă şi că putem ocroti. Ei sunt conştiinţa noastră cu...

Nu e prima oară când sunt lângă el însă e prima dată când sunt doar cu el. Intru pe platoul de filmare de la “Neaţa” şi acolo, doar el împreună cu Răzvan. E o ediţie transmisă de după sărbători, e un mix între transmisii live şi bucăţi de emisiune deja înregistrate. Sunt singuri pe întreg platoul. Doar el şi Răzvan. Nici un cameraman, nici un luminist, nici un om de la sunet, regie, nimic. Puţin ciudat, platoul are în fundal o fereastră pe care poţi privi şi atunci când am făcut asta, eram la un etaj prea sus să îmi dau seama la ce înălţime sunt. Răzvan e nervos, îşi pune pe el un pardesiu de lungime medie, gri închis, şi pleacă. Rămâne doar Dani în platou şi deşi am stat mereu pe un colţ, pe canapeaua din culise şi nu am scos nici măcar un “Salut”, îl privesc şi aștept să apară un moment să îl abordez. Transmisia merge, tot nu pot vorbi, însă pot observa cum chipul lui Dani devine tăios, strânge din dinţi şi cu vocea înecată un pic de un nod ce îi stă în gât, continua să îşi...

Atunci când crezi că ştii destule, ştii destule despre toţi şi toate. Ştii despre lucruri şi eşti deasupra tuturor prin a fi sau a nu fi logic, a fi citit, a fi precum o carte unde tot ce scrii se aşează pentru a nu fi şters şi pentru a rămâne mărturie. Dar când vrei să placi cuiva, devii un prost, precum o carte ce a căzut în apă şi tot ce eşti se împrăştie pe filele înmuiate. Apoi, te ridici şi îţi pui filele prinse cu cârlige la uscat prin pomi pentru a primi o gură de soare. Sper să nu îmi fie pierdute filele. Acum despre tine. Îţi scriu în public şi îşi scriu pentru a putea înţelege de ce sunt prost… Pentru a scoate de pe filele mele firea sensibilă ce ştii de ce nu a putut ieşi. Pentru a spera că nu eşti egoist şi pentru a te avea. Întâi, prin inimă. Îţi scriu să îmi aduc aminte de prima întâlnire după prima săptămână. Şi încep… Îţi voi aduce dimineaţa flori, trandafiri albi pe măsură ce soarele începe să strălucească peste chipul tău, parfum dulce în sticluţe de bijuter...

Nu vreau să umplu tăcerea pentru că îmi spune adevărul. Nu vreau să ascult tăcerea spunându-mi povestea ei despre vânturi ce spulberă nisipul fierbinte. Nu vreau să vizitez piramide făcute din cântecul de jale a mii de oameni ce mureau căzând din înălțimile unde locuiesc zeii. Nu vreau să știu cum îi ardea trupul când sudoarea le pătrundea prin pielea smulsă de biciuirile zilnice când cereau o simplă gură de apă. Te-ai gândit că acei oameni nu au avut cum să se gândească cum e să nu ai o persoană iubită pentru că erau sclavi ce își dădeau viața pentru gloria altuia, a unui faraon? Şi ei plângeau după persoanele ce le-au avut în brațe și care însemnau mult pentru ei. Însă ei le pierdeau altfel. Acele persoane mureau pentru gloria faraonului, fără să aibă vreodată nume, fără să știm azi de fapt ale cui sunt oasele ce țin drept fundație frumoaselor piramide. Să nu fii trist că nu mai ai un om lângă tine. Încerc să învăț și eu asta. Fii trist dacă e vina ta că nu ai ...