Vise, cu Dani Oţil

Nu e prima oară când sunt lângă el însă e prima dată când sunt doar cu el. Intru pe platoul de filmare de la “Neaţa” şi acolo, doar el împreună cu Răzvan. E o ediţie transmisă de după sărbători, e un mix între transmisii live şi bucăţi de emisiune deja înregistrate.

Sunt singuri pe întreg platoul. Doar el şi Răzvan. Nici un cameraman, nici un luminist, nici un om de la sunet, regie, nimic.

Puţin ciudat, platoul are în fundal o fereastră pe care poţi privi şi atunci când am făcut asta, eram la un etaj prea sus să îmi dau seama la ce înălţime sunt.

Răzvan e nervos, îşi pune pe el un pardesiu de lungime medie, gri închis, şi pleacă.

Rămâne doar Dani în platou şi deşi am stat mereu pe un colţ, pe canapeaua din culise şi nu am scos nici măcar un “Salut”, îl privesc şi aștept să apară un moment să îl abordez. Transmisia merge, tot nu pot vorbi, însă pot observa cum chipul lui Dani devine tăios, strânge din dinţi şi cu vocea înecată un pic de un nod ce îi stă în gât, continua să îşi facă meseria.

Vine o pauză de publicitate şi atunci vine şi se așează pe canapea alături de mine. Se aşează în stânga mea, pe margine şi tace. Are privirea închisă deşi ochii îi sunt deschişi, se ascunde şi ţine adânc în el gânduri ce se vede clar că le-ar împărţi dacă ar avea cu cine.

Stau de aproape jumătate de oră acolo şi nu ne-am rostit încă nici un cuvânt.

Se ridică, prezintă încă un pic din emisiune apoi revine şi se ghemuieşte în faţa mea lângă canapea, pune doar capul aproape de picioarele mele, ca şi cum ar dori să stea aşezat de fapt aşa cum mulţi din noi făceam cu capul în poala bunicii când eram mici. Îmi vine să mă port precum un prieten sau un tată şi să îl mângâi pe cap să îl liniştesc. Nu o fac pentru că sunt un străin pentru el şi nu se cade. Dar simt nevoia lui a fi calmat, de a i se oferi afecțiune pentru a putea vorbi despre greutăţile ce îl apasă. Poate că simte dor, iubire, poate e necaz că a fost vândut uneori pentru o imagine de ziar sau poate e obosit dar nu are cui să o arate.

Spun câteva vorbe despre priveliştea ce se vede pe geam. Vorbe fără nici o legătură dar poate aşa se va simţi diferit de clipele când stă ghemuit singur în locuinţa sa, prin faptul că măcar acum aude o voce care e lângă el fizic cel puţin.

Se ridică şi îmi arată nişte pistoale şi cuţite de jucărie, începem să ne luptăm cu ele precum doi copii care s-au întâlnit din întâmplare în faţa blocului dar pentru care, datorită copilăriei, nu contează că încă nu ne ştim, ci că am putea ne întâlnim şi data viitoare să ne jucăm.

Îmi arată pe geam apoi cum a făcut ultima cascadorie ce i-a cam pus viaţa în pericol şi cum asta îi aduce aminte că trebuie să nu se neglijeze pentru că dacă ar păţi ceva, oamenii din inima lui nu ar mai fi poate un pic mai bine atunci când le zice ceea ce simte pentru ei. Avem puterea să îi facem pe alţii fericiţi doar prin simplul fapt că trăim şi le zicem ceea ce simţim. 

Se termină emisiunea. Se grăbeşte să plece acasă şi parcă uită că a avut o clipă de durere. Dar se preface, şi-a luat din nou chipul cel tăios, din nou pare adult, pare îngreunat dar hotărât să ducă totul pe umeri.

Nu apuc să îi zic de ce am venit acolo, ce aş fi dorit să vorbesc cu el. Dar mă uit în urmă şi văd ca studioul e instalat într-o garsonieră.