Treceți la conținutul principal

30 de ani. Dacă sunt bun nu sunt luat de prost.


Un articol amestecat în emoții și gânduri. Un articol dintr-o serie de articole.

Este un prag. 30 de ani sunt un prag.
Un prag ce se măsoară mental și peste care au trecut și alții dar niciodată eu.
De aceea este un prag important.

Este vârsta la care las anii 20 în spate cu totul.
Este vârsta la care uneori mă judec și judec că sunt judecat.

Prima judecată este să aleg ce am bun și ce schimb din ce am mai puțin bun.

Ce am bun ar trebui să fie ceea ce am făcut pentru alții iar alții ar trebui să facă ce au învățat bun din ce am făcut bine, conștient sau nu, că am ales sau nu...

Ce schimb? Nu știu încă.

Când am început să scriu acest articol aș fi vrut să schimb acea parte din mine care tace din gură când alții depășesc anumite limite.
Să schimb acea parte care tace din gură, care tace pentru că a învățat că nimic nu contează mai mult decât omul și ce poate deveni el comparativ cu ceea ce iese pe gura acelui om în acel moment.
Aș fi vrut să schimb acea partea și să îi adaug un ”Taci în p..a mea!” sau să adaug un ”Nu sunt oricine căruia îi poți vorbi cum vrei!” dar m-am oprit. Nu e limbajul meu. Gestul meu e limbajul meu.

Am ascultat inima sau sufletul, am ascultat cei 30 de ani și am ascultat ceea ce am făcut în viață până acum și care e de ajuns pentru mine și am ales să continui să laud această parte mie însumi și să o scot mai mult în evidență pentru bine. Al meu, al celor de lângă mine, în oricare ordine vine...

E mai important să alegi ce face bine altora chiar dacă pare că nu e ceva observat.

Uneori faci un bine tăcând...

E mai important să ignori toate reclamele, vorbele, mesajele, status-urile și imaginile de pe profilurile online ale multora care spun că ”Dacă ești bun ești luat de prost” și să zic cu litere mari:
”DACĂ SUNT BUN NU SUNT LUAT DE PROST, NU SUNT LUAT, CI MĂ OFER” 
”NU MĂ OFER DE PROST CI PENTRU BINELE TĂU CĂCI AM PUTEREA DE A ÎMI PĂSA DE TINE, DE MINE, DE NOI...”
Am 30 de ani în curând.
Ce am făcut bun nu e ce rămâne neapărat în mintea altora ci și în mintea mea.
Ce am făcut bun nu e ce alții vor face înapoi mie ci este acea clipă în care ei pot merge mai departe fără mine dar fără de care ar fi stat mai mult jos dacă nu eram acolo.

Am 30 de ani curând. E articolul 1 din câteva ce vor spune că voi merge mai departe. Făcând măcar un bine.

de Denis Ciumbargi
Trimiteți un comentariu

Postări populare

Permisiunea de a iubi inteligent

Milioane de secunde au trecut de când eu am fost eu.

Încerc pentru prima oară în luni să mă regăsesc, să regăsesc dramul de pasiune și iubire pentru cuvinte, să regăsesc omul ce crede în visuri și să regăsesc o oglindă în care să mă privesc și să încerc să observ ce și cât m-am schimbat.

Simt că m-am schimbat. Am devenit un om ce dorește să piardă, un om ce se simte confortabil să se piardă și un om ce a pierdut ceea ce a jurat că îl va face diferit.

Nu știu dacă voi reuși să mă salvez de mine însumi dar știu că milioane de cuvinte doresc să fie eliberate.

Iubirea și speranța au fost mereu elementele ce le-am oferit și am fost cel ce râdea când, ca un copil, făceam cu ochiul Soarelui. Acum sunt cel ce stă în umbră, cel ce stă între patru pereți cu lumina mai mereu stinsă și cel ce urmărește speriat timpul așteptând o vorbă de prietenie, cuvinte familiare, de iubire sau o îmbrățișare.

Am ajuns să fac toate acestea când m-am înstrăinat de casa ce am creat-o în mine în cei 12 ani de cân…

Unitatea de măsură a amintirilor

Cineva m-a întrebat acum câteva clipe:
”Oare dorul se măsoară în gânduri?...” Am răspuns:
”Cred că dorul se măsoară în amintiri. Fără să le ai cu cineva nu îi poți duce dorul...” Am rămas însă cu un gând ce a șezut cuminte, ce și-a așteptat rândul și care apoi s-a ridicat și, precum un bătrân împăcat cu zilele, a venit spre mine, m-a privit cu ochi senini și și-a pus în fața mea dorința de a ști...
”De ce emoțiile se păstrează în amintiri?” De cele mai multe ori amintirile sunt despre oameni, despre ceea ce am simțim când eram lângă ei, despre locurile unde acei oameni ne-au făcut să creștem, fără să știm.

Fiecare amintire este probabil o bornă kilometrică ce marchează clipa în care urma să învățăm în viitor o nouă lecție, acel semn de carte care ne face să înțelegem de ce s-a întâmplat trecutul și unde și cum am mers ca indivizi mai departe prin viață. Nu pot să nu mă gândesc la nici o amintire fără să nu mă gândesc la ce am ajuns și, cum prin ele, o viață, a mea, poate și a ta, capătă…

Un om rănit și o inimă străină

Mi-a venit, iar, rândul.
Trece timpul din ce în ce mai repede peste mine și fiecare zi ce trece mă duce cu o zi mai departe de ultimele rânduri ce le-am scris aici.
Mie dor de acest blog, mi-e dor de ce am de spus și vreau să revin aici mai des.

A trecut ceva vreme însă toată vremea trecută a adus o nouă etapă. Am fost bolnav. Bolnav de mine însumi și nu am știut prea multe despre durerile mele. Am fost însă adus pe brațele unui om străin într-o casă nouă și de acolo a început procesul de revenire la speranță în doi, proces cu teamă, cu pași mici și încăpățânați să mă țină în trecut și nu să merg spre vindecare.

E o boală de inimă ascunsă după ziduri de gânduri.

E frica de a crede în oamenii ce vor să aducă iubire.

O inimă străină poate fi considerată ca un transplant de inimă. Inima cea nouă a persoanei ce vrea să te iubească sau măcar să îți aducă fericire, deși are intenții bune, tinde să fie rejectată de organism.

S-a făcut deja operația. Inima mi-a fost deja dată iar acum trebuie…