Treceți la conținutul principal

Şi Aristotel făcea sex

Precum picături de pian ce curg din alb şi negru, precum raze de soare care străpung norii şi sărută pământul, precum frunzele ce se desprind de crengile ce le dau adăpost şi viaţă dar care aleg o clipă de fericire pentru dansul pe aripi de vânt ce le alină căderea, la fel, fiecare din noi, ne oferim clipe de evadare sau dreptul de a face acum şi să gândim după.

Ne permitem să fugim în trecut, prin amintiri, ne permitem să visăm la un viitor ce îl vedem frumos dar care va fi oricum diferit de visul nostru, ne permitem să ne frângem precum un val pe nisip doar pentru a fi pentru câteva clipe mai înspumaţi, mai sus decât nivelul celorlalte valuri, evadăm dincolo de rațiune, dincolo de aşteptările zilnice, de greutăţile ce sunt grele doar pentru ca noi le dăm voie să fie aşa şi ne permitem să ne simţim egoişti.

De multe ori însă începem să gustăm din acest vin din ce în ce mai des până când nu mai devine o plăcere ci doar un imbold. Bem din acest gând până când nu îi simțim gustul ci doar efectul. Bem până când uităm de noi şi deveni penibili pentru cei din jur dar suntem fericiţi că uităm de tot ce ne înconjoară şi care, cu fiecare gură de vis, de evadare, devine mai negru, mai “stresant” şi începem să credem că ne dorim să evadam, să fim mai egoişti doar pentru că lumea e rea şi nu pentru că ne depărtăm singuri de ea.

Uitam să ne dedicăm lumii şi să încercăm să desluşim misterele de lângă noi, credem că asta e un lucru menit oamenilor de ştiinţă în care oricum nu credem, uităm să privim dincolo de noi, de un loc de muncă unde oricum încercăm să tragem de timp doar să muncim mai puţin şi unde să avem însă pretenţia să primi totuşi salarii mai mari.

Uităm să ne uităm cât durează pur şi simplu unui ghiocel să îşi desfacă puţinele petale, nici nu mai ştim câte petale are un ghiocel, uităm să ne gândim în ce lună revine rândunica din drumul ei din ţările calde ale căror nume, de asemenea, nu le mai ştim. Uităm să ne uităm la pământul de sub tălpile noastre, să ne gândim de ce e doar asfalt şi dacă nu cumva, sub el, pământul se sufocă.

Uităm să întrebăm de unde vin lacrimile ce ne curg sau zâmbetele ce ne aduc viaţa pe chip, dacă putem să inventăm muzică sau dacă putem să mai scriem cu stiloul nu cu pixul, să scriem pe o felicitare un “Mulţumesc prietene” în loc de un sms. Ştii care e tehnica de a trimite un sms oare?

Să ne amintim să ne îmbrățișăm sufletul şi vom trăi în o continuă primăvara, gri-ul poate ar deveni albastru de cer.

Poţi evada în plăceri, alege-le doar pe cele din care poţi să simţi.

Şi Aristotel făcea sex. Dar a ştiut să fie şi Aristotel.

Comentarii

davidpostatny a spus…
Bune randuri... ;)
Anonim a spus…
Advice is seldom welcome, and those who need it the most, like it the least.

Postări populare

A oferi din ceea ce ne aduce fericire

“ A oferi ”. Acesta este modul prin care încă de la început micul nostru blog a reuşit să se transforme dintr-o simplă carte de gânduri într-o casă unde firavele gânduri îşi pot întâmpina cititorii. Numărul celor ce deschid uşa către lumea acestui blog a crescut, creşte odată cu timpul şi astfel, am ajuns la momentul în care putem încerca să combinăm utilul cu bucuria de a oferi mai departe la rândul nostru, altora. Oferim posibilitatea ca dumneavoastră să puteţi pune însemnele paginii dumneavoastre web, a afacerii dumneavoastre, a produsului pe care imaginaţia dumneavoastră l-a creat pe un spaţiu pe care îl punem la dispoziţie spre închiriere. Puteţi pune chiar imaginea dumneavoastră… Facem acest lucru pentru a sprijini o fundaţie, “ Şansă pentru Şansă ” pe numele ei, ce încearcă să construiască proiecte dedicate persoanelor diagnosticate cu cancer sau leucemie din România. Sumele obţinute din această închiriere a spaţiului web pe care îl oferim ca platformă publicitară

Nebun de alb, regina neagra pentru vesnicie

Acum sunt mai pustiu ca totdeauna De cand ma simt tot mai bogat de tine Si-mi stau pe tample soarele si luna Acum mi-e cel mai rau si cel mai bine... Si uite n-are cine sa ne-ajute Abia-si mai tine lumea ale sale Si-ntr-un perete alb de muze mute Nebunii negri cauta o cale... Si te iubesc cu mila si cu groaza Tot ce-i al tau mi se cuvine mie Ca un nebun de alb ce captureaza Regina neagra pentru o vesnicie... Prin gari descreierate accidente Marfare triste vin in miezul verii Iar eu sunt plin de gesturi imprudente Ca sa te apropii si ca sa te sperii... Jur imprejur privelisti aberante Copii fragili ducand parinti in spate Batrani cu sanii gri de os pe pante Si albastrosi venind spre zari uscate... Si te iubesc cu mila si cu groaza Tot ce-i al tau mi se cuvine mie Ca un nebun de alb ce captureaza Regina neagra pentru o vesnicie... Mi-e dor de tine si iti caut chipul In fiecare margine a firii In podul palmei daca iau nisipul Simt un inel jucandu-se de-a mirii... I-aud prin batalii

Unitatea de măsură a amintirilor

Cineva m-a întrebat acum câteva clipe: ”Oare dorul se măsoară în gânduri?...” Am răspuns: ”Cred că dorul se măsoară în amintiri. Fără să le ai cu cineva nu îi poți duce dorul...” Am rămas însă cu un gând ce a șezut cuminte, ce și-a așteptat rândul și care apoi s-a ridicat și, precum un bătrân împăcat cu zilele, a venit spre mine, m-a privit cu ochi senini și și-a pus în fața mea dorința de a ști... ”De ce emoțiile se păstrează în amintiri?” De cele mai multe ori amintirile sunt despre oameni, despre ceea ce am simțim când eram lângă ei, despre locurile unde acei oameni ne-au făcut să creștem, fără să știm. Fiecare amintire este probabil o bornă kilometrică ce marchează clipa în care urma să învățăm în viitor o nouă lecție , acel semn de carte care ne face să înțelegem de ce s-a întâmplat trecutul și unde și cum am mers ca indivizi mai departe prin viață. Nu pot să nu mă gândesc la nici o amintire fără să nu mă gândesc la ce am ajuns și, cum prin ele, o viață, a mea, poat