E mic cât firimiturile uitate pe o frunză. E lipit de fraţii şi surorile sale de care se va îndepărta dacă va avea norocul de a nu fi şters de soare, şters de vânt sau de o gărgăriţă ce delicat îşi plimbă greutatea pe frunza pe care el a fost aşezat.
Nu creşte mult dar e sesizabilă cu ochiul liber diferenţa de viaţă cu care s-a încărcat până la transformarea într-o liniuţă plină de sucul frunzei ce o va devora imediat ce va scăpa de marginile oului mic din care va trebui să iasă şi să înfrunte lumea.
Câteva ore sau zile, după cum îi e felul, va goni printre umbre, pe trunchiuri de plante firave adunând viaţă şi crescând într-o omidă ce se colorează în nuanţele florilor ale căror frunze îi hrănesc trupul. Va aduna seva lor pentru că apoi va trebui să se retragă sub o mică stâncă sau să se ferească sub scoarţa unui arbore pentru a îşi modifica fiinţa întreagă, a se transforma cu durere, durere ce merită îndurată, pentru a deveni o formă de viaţă ce nu va mai fi decât o bucurie pentru ceilalţi.
Va începe prin a se înveli de ochii lumii cu fir de mătase ce îl va sufoca şi încorseta, va fi sub controlul ei şi chinuit de aceasta însă, la fel de bine, va fi protejat de orice natura i-ar fi aruncat asupra-i.
Cocoloşit în acest fel îl va durea să crească, să devină mai bun, mai frumos şi cel mai mult îl va durea să lase aripi să-i crească pentru că îi este teamă probabil să ajungă să zboare.
Va dormi îndurerat astfel o vreme până când curajul şi viaţa din el vor fi atrase de soare, de lumea pe care coconul a explorat-o pentru el şi timid, greoi, ud va ieşi o fiinţă nouă prin întregul său, sub ochii cerului tot.
Va aştepta câteva minute amorţit, minute periculoase când nu se va putea apăra, nu va putea fugi de vreo pasăre, un adevărat zmeu comparativ cu el, ce îl poate devora sau pur şi simplu frânge.
Dacă va avea noroc, aripile i se vor deschide şi usca, se vor umple de atâta culoare şi reflecţii de diamant mătăsos şi va putea zbura până la cea mai apropiată floare, a se încărca cu polen şi nectar ce o va duce ca un sărut altei flori. Va deveni purtător de iubire de la o floare la alta, uitându-se pe sine, fericit că bucură soarele şi florile cu culorile lui, cu faptele lui, că ajută fără a mai cere nimic. Doar dă înapoi dacă este lăsat…
Un fluture creşte dintr-un boboc de mătase, din viaţa altora ce a ştiut să o adune în el într-un fel în care să îl ajute să devină un purtător de iubire cu aripi. Poate de aici am ajuns să asociem fiorii dragostei cu fluturaşii din stomac ce ne gâdilă interiorul şi dau culoare celui sau celei ce o vedem…
Un fluture însă e uitat, ignorat şi devine nevăzut. E fragil, mic şi totuşi ne dă parfumul florilor ce se iubesc cu ajutorul lui, ne dă tremur pe buze când îl vedem şi ne dă soare în ochi când aripile lui îl reflectă spre chipul nostru.
Un fluture trece rapid printre noi dar scoate strigăt şi zâmbet din noi, ne face să întindem automat mâna spre el. Unii îl prind şi-l rănesc. Alţii ajung să îl admire cum zboară.
Un fluture nu trăieşte mult în această formă, păcat că nu ne bucurăm de el cât trăieşte oferindu-i din viaţa şi timpul nostru, sincer, fără a cere, fără a-l strivi.
Comentarii
Daca pana luni nu-mi raspunzi, consider ca e un acord tacit.
P.S. am ramas impresionat, sper sa fie textu tau.
GeoDaSilva