Treceți la conținutul principal

Lacrimile unui pescăruş

Tears_Of_A_Dragon_by_Souvenirs

Suntem întocmai precum pământul pe care creştem. Peste trei sferturi creaţi din apă, pe o planetă acoperită de apă pe o suprafaţă de mai bine de alte trei sferturi.

Suntem nici prea departe de Soare, nici prea aproape de el, numai bine pentru a putea avea viaţă în această casă unde toţi avem loc. Precum ea, suntem nici prea departe de Bine şi nici prea aproape de Rău, la o distanţă numai bună să putem avea conştiinţa acestei balanţe.

Suntem o mare de oameni şi cu toate acestea suntem surprinşi de propriile valuri care ating, uneori precum o îmbrăţişare, pe cei din jur, alteori, de năvala cu care distrugem tot ce ne stă în cale.

Suntem o mare, însă, uneori, ne uităm pescăruşii. Ei sunt vocile ce completează vocea noastră, ei sunt cei ce ne arată că ne apropiem de un mal. Ei ne sunt cei ce ne alină şi mângâie cu aripile lor oglinda de apă şi tot ei ne arată ca deşi suntem o mare plină de mistere se poate pluti pe noi în siguranţă şi că putem ocroti. Ei sunt conştiinţa noastră curată.

În marea ce suntem ascundem creaturi minunate, balene albastre ce se ridică din valurile ce le salută în dansul lor greoi, le sărută sau se joacă cu ele, mulţumindu-le că sunt acolo să le amintească de cerul a căror culoare o poartă.

Aceste balene sunt amintiri ale noastre, amintiri ce pot trăi în sinea noastră şi care revin la suprafaţă să ne aducă memorii a ceea ce am fost, am avut, a oamenilor ce nu mai sunt lângă noi dar care ne-au îmbrăţişat sau ne-au spus “noapte bună” şi, astfel, să ne aducă puterea să trecem peste clipele când, pe oglinda mării ce suntem, se reflectă un cer mohorât.

De dragul unor bani le ucidem cu harpoane ce le străpung inima şi trupul ce poartă poate în el un alt trup ce aştepta poate să se nască. Ucidem amintirile ce le avem cu superficialitatea sau grijile prefăcute pentru a atrage atenţia altora, inutil totuşi. Ucidem amintirile ce le avem şi altele nu se mai pot naşte pentru că nu mai ai echilibrul ce poate crea din “nimic” un “ceva cald”. Probabil, amintirile tale din ultima vreme sunt legate de locuri de muncă, prietenii întreţinute la telefon sau aglomerări într-un mall. Nu mai ai balene albastre în tine care să se joace cu tine, nu mai ai amintiri despre tine, la vârsta ta de acum, despre cum mergi desculţ prin iarba cea verde, prin rouă sau, cum e a picta pe hârtie, omătul.

Singurele valuri ce vom mai putea să le ducem spre maluri nu vor mai fi create de balene albastre, nici de bătăile de inimă ale peştişorilor coloraţi ce sunt zâmbetele tale de copil, ci doar de unduirile crescânde, în cercuri, create de lacrimile unui pescăruş ce strigă la tine încercând să nu te lase să devii o mare moartă.

Eşti precum planeta pe care trăieşti. Doar că uiţi asta şi în lumea ta polii se schimbă, se schimbă josul cu susul şi tot ce mai faci e să te temi de premoniţii ale unei apocalipse ce vine doar dacă te uiţi pe tine însuţi.

Lacrimile unui pescăruş sunt dulci dar şi ele cad grele din inima lui. Ştii, acum îţi aminteşti să trăieşti… Ce frumoasă e această balenă albastră din tine, ce valuri curate îţi luminează zâmbetul minunat… Păstrează asta!

Comentarii

Clo a spus…
foarte frumoase vorbe...
m-au atins... si nu se intampla des asta!
felicitari...
Butterfly a spus…
tu iti dai seama cat de frumos scrii?
ma intreb cum esti in realitate...
iti cer permisiunea sa te trec in blogroll-ul meu :)
Rafael a spus…
foarte frumos....
Anonim a spus…
Multă sensibilitate şi armonie în trăirile tale.
Mihai a spus…
Superb. "Lacrimile unui pescăruş" e o sintagmă care o să-mi rămână în memorie.

Postări populare

Permisiunea de a iubi inteligent

Milioane de secunde au trecut de când eu am fost eu. Încerc pentru prima oară în luni să mă regăsesc, să regăsesc dramul de pasiune și iubire pentru cuvinte, să regăsesc omul ce crede în visuri și să regăsesc o oglindă în care să mă privesc și să încerc să observ ce și cât m-am schimbat. Simt că m-am schimbat. Am devenit un om ce dorește să piardă, un om ce se simte confortabil să se piardă și un om ce a pierdut ceea ce a jurat că îl va face diferit. Nu știu dacă voi reuși să mă salvez de mine însumi dar știu că milioane de cuvinte doresc să fie eliberate. Iubirea și speranța au fost mereu elementele ce le-am oferit și am fost cel ce râdea când, ca un copil, făceam cu ochiul Soarelui. Acum sunt cel ce stă în umbră, cel ce stă între patru pereți cu lumina mai mereu stinsă și cel ce urmărește speriat timpul așteptând o vorbă de prietenie, cuvinte familiare, de iubire sau o îmbrățișare. Am ajuns să fac toate acestea când m-am înstrăinat de casa ce am creat-o în mine în cei 12...

Soarele e o lacrimă de înger

Soarele se va prăbuşi de pe obrazul cerului albastru, din albastrul la care au privit ochii unui înger… Soarele se va prăbuşi de pe cer, rănit şi sângerând, şi nimeni nu îl va vedea pentru a-i prinde căderea şi a îi face căderea mai uşoară şi impactul cu nimicul mai moale spre a nu se sparge în mii de bucăţi. Acoperă-mi ochii şi urechile şi spune-mi că nu, soarele nu poate cădea din ceruri dacă despărţirea ne leagă  precum lacrimile ce cad dezlegate de ochii cu gene prea negre, negre precum cerul unei nopţi pe al cărui negru stelele sunt în stare de şoc… Stelele plâng după soare, după el, cel ce le face să aibă lumină în ochii acum stinşi ai unui înger ce nu mai vede încotro să zboare, pe cine să protejeze… Lacrimile unui înger se scufundă acum în buzele unui copil ce descoperă universul iubirii cu primii săi paşi, paşi făcuţi cu inima prea deschisă în drumul lui spre a deveni un bărbat, bărbat căutând cuvintele “a fi acolo, zid de apărare pentru jumătatea sufletului său…”. ...

Dincolo, peste umărul meu

Dincolo, peste umărul meu, e o altă lume în care alergi și îți pierzi drumul, unde totul devine atât de rece încât și noaptea se simte uscată, uscată până la tortură… Dincolo de umărul meu e o altă lume spre care privesc prin zidurile ce le-am construit să mă apere de acea lume dar care au devenit zidurile ce mă țin captiv și nu mă lasă să evadez spre lumea de acolo, la un umăr distanță. Dincolo de umărul meu e o lume în care alții se mânjesc cu noroi și se spală în gropile lor din care nu pot să iasă, gropi ale propriei lor voințe goale. Poate de aceea alții se mânjesc cu noroi, pentru a acoperi propriile făpturi ce nu le mai recunosc nici ei înșiși, pentru a crea o mască ce, deși din noroi, e mai curată decât materialul din care le e construită ființa. Dincolo de umărul meu plouă însă cu dăruirea altora și astfel noroiul se scurge de pe fața acelora mânjiți și umple gropile în care se află și astfel unii oameni se ridică iar spre ceva mai bun. În lumea de dincolo de umărul meu cont...