Oriunde e dragoste, acolo sunt și eu...

Sunt leapşa. Un joc între bloggeri, ocazie de a fi obligat să scriu despre fericirea mea. Aleg să vorbesc însă despre a fi fericit fără a fi… Ce ştiu despre fericirea mea până acum… Ştiu că sunt fericit atunci când sunt singur şi ascult muzică, uneori prea tristă alteori prea ritmată şi mi se pare că eu sunt cel ce a cântat prima oară de exemplu acea melodie, acel hit, că eu sunt vedeta şi lumea venită să mă vadă la concertele mele imaginare rămâne uluită de talentul meu. Sunt fericit să fiu vedetă fără a fi cunoscut. Sunt fericit când ies pe stradă cu maxim încă un om şi fac fotografii la ceea ce văd. Ador să fac asta şi mi se pare că orice pe stradă devine frumos şi merită imortalizat şi mi se pare atunci că sunt parcă singurul ce vede anumite detalii ale unor lucruri din jur. Sunt fericit că ştiu că voi avea cândva propria mea expoziţie de fotografie fără a fi însă încă posesorul unui aparat foto. Sunt fericit când stau şi citesc o carte ca mai apoi să mă ridic şi să mai con...

Am vorbit cu Mădălina Manole o singură dată până ultima dată. Era Mădălina Manole cea care avea o veste bună. Am sunat-o într-o după amiază de iarnă. Eram începător şi nu am ştiut să îi vorbesc altfel decât deschis. Nu am ştiut să fiu prea politicos şi i-am vorbit la “per tu” într-o amabilitate sinceră şi deschisă. Lucram in Antena 1 şi am vrut să o invităm pentru o emisiune în care se discuta despre avorturi. Ea trebuia să fie în tabăra celor ce ar da orice pentru un copil când altele aleg să renunţe la al lor. Am format numărul şi după prezentarea de rigoare am auzit mai mult gălăgia din jurul ei decât vocea ce o ştiam din melodiile de care voi vorbi mai încolo un pic. Gâfâia agitată, emoţionată, mi-a dat voie să îi spun despre subiectul emisiunii şi a zis, cu aproximaţie, doar atât: “Nu pot să cred că îţi spun ţie întâi pentru că nu am apucat întâi să îmi anunţ măcar familia. Eu tocmai acum ies de la un doctor (…), am aflat că sunt însărcinată (…). Nu vreau să vin la o asemene...

Bate un vânt ce răsuceşte un nor pe cer şi îl alungă spre marginea orizontului, undeva deasupra unei păduri uitate în zgomot ce e plin de strigăte de copii şi părinţi ce fură din fericire… Bate un vânt ce aleargă razele de soare până jos pe chipul aprins al pavelelor ce se încălzesc leneşe sub pătura de paşi amestecaţi, paşi familiari sau străini dar mereu bineveniţi. Bate un vânt ce te duce printre amintiri şi paginile cu miros de atlas sau cărţi de poveşti cu personaje fantastice ce luptă cu animale fioroase sau care ajung să salveze eroii din acele basme păstrate în noi. Bate un vânt ce gâdilă mustăţile unui tigru ce îşi fixează ochii calzi peste gratiile ce îl păstrează acolo pentru a ne ajuta să învăţăm despre locurile şi rudele sale ce ne cheamă, prin el, să le vizităm şi să ne bucurăm şi mai mult de culorile şi aromele lor… Bate un vânt ce îţi răcoreşte fruntea pe care bobiţe de transpiraţie a emoţiei de a fi înconjurat de atâta real şi prezent se aşează. E un vânt ce îţi ...

de Mihaela Rădulescu   Te-ai întrebat vreodată cu adevărat, profund şi du­când gândul până la capăt cine ar sări în ajuto­rul tău, dacă ţi s-ar întâmpla o nenorocire cum­plită, total imprevizibilă şi care te-ar găsi vulnerabil şi neputincios?... Nu te grăbi să răspunzi cu lista familiei şi a prietenilor, înainte de a te gândi, minuţios, la lista de nevoi nu numai imediate, ci şi pe termen lung... Au venit din nou inundaţiile, care au pus un capac nedrept peste nevoi şi sărăcie, peste vieţi şi-aşa şubrede şi triste. Aţi văzut iar la ştiri bine editate şi corect transmise lacrimi, disperare, vieţi curmate, copii care nu înţeleg ce se petrece în jurul lor, părinţi disperaţi, bătrâni uitaţi de lume şi parcă de viaţă... Ne impresionează mereu tragediile, ne uităm până ne dau lacrimile şi, în cazul fericit şi omenesc, ne rugăm pentru bieţii oameni sau mulţumim Cerului că nu ni s-a întâmplat nouă... Am câştigat, cu ani în urmă, capacitatea de a reacţiona şi altfel decât emo...

    E mic cât firimiturile uitate pe o frunză. E lipit de fraţii şi surorile sale de care se va îndepărta dacă va avea norocul de a nu fi şters de soare, şters de vânt sau de o gărgăriţă ce delicat îşi plimbă greutatea pe frunza pe care el a fost aşezat. Nu creşte mult dar e sesizabilă cu ochiul liber diferenţa de viaţă cu care s-a încărcat până la transformarea într-o liniuţă plină de sucul frunzei ce o va devora imediat ce va scăpa de marginile oului mic din care va trebui să iasă şi să înfrunte lumea. Câteva ore sau zile, după cum îi e felul, va goni printre umbre, pe trunchiuri de plante firave adunând viaţă şi crescând într-o omidă ce se colorează în nuanţele florilor ale căror frunze îi hrănesc trupul. Va aduna seva lor pentru că apoi va trebui să se retragă sub o mică stâncă sau să se ferească sub scoarţa unui arbore pentru a îşi modifica fiinţa întreagă, a se transforma cu durere, durere ce merită îndurată, pentru a deveni o formă de viaţă ce nu va mai fi decât o buc...

Soarele se va prăbuşi de pe obrazul cerului albastru, din albastrul la care au privit ochii unui înger… Soarele se va prăbuşi de pe cer, rănit şi sângerând, şi nimeni nu îl va vedea pentru a-i prinde căderea şi a îi face căderea mai uşoară şi impactul cu nimicul mai moale spre a nu se sparge în mii de bucăţi. Acoperă-mi ochii şi urechile şi spune-mi că nu, soarele nu poate cădea din ceruri dacă despărţirea ne leagă  precum lacrimile ce cad dezlegate de ochii cu gene prea negre, negre precum cerul unei nopţi pe al cărui negru stelele sunt în stare de şoc… Stelele plâng după soare, după el, cel ce le face să aibă lumină în ochii acum stinşi ai unui înger ce nu mai vede încotro să zboare, pe cine să protejeze… Lacrimile unui înger se scufundă acum în buzele unui copil ce descoperă universul iubirii cu primii săi paşi, paşi făcuţi cu inima prea deschisă în drumul lui spre a deveni un bărbat, bărbat căutând cuvintele “a fi acolo, zid de apărare pentru jumătatea sufletului său…”. ...

  Soarele se culcase când, în aspră mătase, mă îmbrăca mângâierea ta… În oceanul de vise, ceasul încremenise, doar lumina din ochi exista…   Cerul îmi plânge iubirea, îmi spală privirea… Trandafirul din glastră s-a frânt.   Gândul îmi zboară departe, câte vise deşarte ca firave ruguri arzând… Nu credeam, din trufie, că săruturi, o mie, o sa fie doar pulbere în vânt.   Cândva totul o să pară precum o cireaşă amară înghiţită de dragostea mea, amară precum amintirea ta…   O cireaşă amară e inima mea…