Aceleaşi gânduri mari au alte nume

“Aceleaşi gânduri mari au alte nume şi alţii iar le spun…”

Azi am vorbit despre oglinzi ce au furat ceva din viaţa mea deşi vorbeam de viaţa ei. Azi mi-am zis că oglinzile în care mă uit şi m-am uitat mereu, oriunde am fost, mi-au purtat cu ele reflexia a celui ce şi eu l-am uitat. E vorba despre cel mai bun prieten imaginar pe care l-am avut şi pe care l-am înlocuit cu mine.

Oglinzile sunt cele ce mi-au fost prietene adevărate privindu-mă cum plâng sau râd în faţa lor, cum stau singur sau fericit şi, tăcute, mi-au arătat că în orice obiect în care mă pot oglindi s-a aflat lângă mine prietenul meu imaginar de care, ele, au avut grijă.

Prietenul meu imaginar e celălalt eu, acela ce îmi zicea să ies zâmbind din casă să pot zâmbi oricui pe stradă astfel încât cei cărora le zâmbesc să li se schimbe chipul în forme de întrebare “Era oare cineva cunoscut de care nu îmi amintesc acum?” sau “Cine o fi sau de ce râde la mine?” pentru ca apoi să îşi dea seama că pe chipul lor a apărut de asemenea un zâmbet. E prietenul meu imaginar ce mă sfătuia cum să arăt bine la vreun eveniment unde ştiam că pot fi admirat de cineva care speram să mă admire, să i se pară că strălucesc, e acelaşi prieten care apoi zicea “Dar ieşi pe uşă ca până ajungi tu pleacă toţi”. Era celălalt eu care mereu găsea ceva bun când totul era bine sau nu era bine. Era reflexia mea care îmi arăta cum mă văd ceilalţi când mă privesc.

Oglinzile pot însă oglindi doar dacă e un strop de lumină în jurul lor. M-am gândit apoi la lumină şi ce lumină aduce oglinda pe întinderea rece a oglinzilor din jurul meu. Apoi mi-am dat seama că lumina vine din tot ce a fost bun odată şi că nu trebuie să uit de trecut ca să pot să fiu fericit în viitor. Evoluţia nu înseamnă ceva nou ci doar a învăţa să rămâi la lumina ta.

Astăzi am zis cuiva aşa:

“…nu uita. Foloseşte asta (iubirea primită în trecut) ca ancoră sau ca stâlp ce luminează pe drumul tău ce uneori e mai întunecat...

Foloseşte iubirea primită ca semn şi sursă de energie care nu se consumă. Viaţa nu trebuie să se îndepărteze de un punct numit reper. Trebuie să orbiteze doar în aria lui de lumină. Dovadă Pământul: uneori e iarnă, alteori e vară dar rămâne mereu pe o elipsă în jurul Soarelui său.

Nu e ceva ştiinţific. E poate doar alegerea şi bucuria lui, înţelepciunea lui de a nu se duce spre întuneric indiferent că suprafaţa lui a fost lipsită de forme de viaţă ce se iubesc între ele, fie că a fost cândva lipsit de atmosferă, şi era doar o suprafaţă pietroasă şi era urât...”

Îndreaptă totul din viaţa ta spre Soarele tău. Chiar şi bucuria de a privi o floare ce ai adunat-o singur, singură pentru tine să îi simţi parfumul ce îţi aduce aminte de ceva, cineva, fie că ai adunat-o şi ai arătat-o Soarelui pentru a o oferi caldă, cuiva…