Mergand printre valuri, lipit de zidul de apa, te scufunzi si vrei sa plutesti, sa uiti de uscat si fii din nou in apa din care te-ai nascut. Acelasi instinct sau poate nevoia de refugiu, de a fi intr-un loc unde candva era bine, spre sinea ta si spre fostele trecuturi, caci trecuturi sunt multe si nu numai unul, l-au avut si doua gargarite. Mici, usoare, frumoase, pluteau printre valuri alaturi de mine. Pentru ele insa bucuria evadarii era umbrita de moarte.
Date peste cap de valuri imense pentru marimea lor, cu aripile firave ude, se zbateau fara putere ca farama de viata sa nu fuga din trupul lor fara sa fi luptat macar. E ca si cum noi, oamenii, am lupta cu valuri de 60 de metri la 60 de kilometrii de tarm.
Ajunsesem la ele intamplator. Vroiam sa ajung doar la un mal mai mic, al doilea mal, cel ce vine mereu ca salvare dupa ce ai inotat in ape ce iti trec uneori peste cap. Usor obosit de trecerea spre acest al doilea mal, sufland apa ce imi intrase in nari, am vazut una din gargarite. Credeam ca e moarta, insa obisnuinta de a fi copil m-a facut sa o prind si sa o pun pe varful unui deget. A inceput sa urce usor pe pielea mea. Traia. Eram fericit macar ca traieste. Hotarasc sa o duc eu la mal si, intorcandu-ma cu fata spre tarm zaresc o a doua gargarita rasturnata de valuri, zbatandu-se in apa. O ridic si pe aceasta, le tin pe degete diferite. Abia misca, probabil isi umpleau celulele cu aerul si mirosul de viata. Pentru a trece spre tarm ar fi trebuit sa inot iar. Cu o mana in aer pentru a nu le lovi apa , imi era greu. Si asa nu sunt bun la inot. Dar, convins ca am putere ma arunc si incep sa dau din picioare si din mana, cu cealata stand pe cat posibil cat mai mult deasupra oglindei de apa. Inghit multa apa, mana ce tinea gargaritele era incordata si degetele pe care stateau ele la fel, incordate intr-un semn de victorie. Lumea se uita si nu pricepe modul ciudat de inot. Dar ajung unde trebuie. Mi se intinde si mie o mana, ma prind de ea si sunt tras mai aproape de tarm pana in locul unde simt nisipul sub picioare. Acum pot merge pana la mal.
Ajunse pe uscat, sub soare, cele doua gargarite isi incalzesc aripile ude, asteptand sa isi ia poate zborul. Le pun alaturi si astfel cele doua se intalnesc. Sunt straine una de alta. Dar, pot forma un cuplu pentru o noua viata daca acolo, in lumea lor totul se potriveste. Macar sunt in viata. Cum e cand nu te astepti, dai din pericol de moarte, din singuratate, in soare si peste o alta gargarita care ai putea oferi noi vieti naturii?...
Nu stiu daca au zburat inapoi spre apa apoi si s-au inecat sau au zburat spre fire de iarba. Dar, s-a intamplat la mare... O sansa. Mergand printre valuri, lipit de zidul de apa, te scufunzi si vrei sa plutesti, sa uiti de uscat si fii din nou in apa din care te-ai nascut. Acelasi instinct sau poate nevoia de refugiu, de a fi intr-un loc unde candva era bine, spre sinea ta si spre fostele trecuturi, caci trecuturi sunt multe si nu numai unul, l-au avut si doua gargarite. Mici, usoare, frumoase, pluteau printre valuri alaturi de mine. Pentru ele insa bucuria evadarii era umbrita de moarte.
Date peste cap de valuri imense pentru marimea lor, cu aripile firave ude, se zbateau fara putere ca farama de viata sa nu fuga din trupul lor fara sa fi luptat macar. E ca si cum noi, oamenii, am lupta cu valuri de 60 de metri la 60 de kilometrii de tarm.
Ajunsesem la ele intamplator. Vroiam sa ajung doar la un mal mai mic, al doilea mal, cel ce vine mereu ca salvare dupa ce ai inotat in ape ce iti trec uneori peste cap. Usor obosit de trecerea spre acest al doilea mal, sufland apa ce imi intrase in nari, am vazut una din gargarite. Credeam ca e moarta, insa obisnuinta de a fi copil m-a facut sa o prind si sa o pun pe varful unui deget. A inceput sa urce usor pe pielea mea. Traia. Eram fericit macar ca traieste. Hotarasc sa o duc eu la mal si, intorcandu-ma cu fata spre tarm zaresc o a doua gargarita rasturnata de valuri, zbatandu-se in apa. O ridic si pe aceasta, le tin pe degete diferite. Abia misca, probabil isi umpleau celulele cu aerul si mirosul de viata. Pentru a trece spre tarm ar fi trebuit sa inot iar. Cu o mana in aer pentru a nu le lovi apa , imi era greu. Si asa nu sunt bun la inot. Dar, convins ca am putere ma arunc si incep sa dau din picioare si din mana, cu cealata stand pe cat posibil cat mai mult deasupra oglindei de apa. Inghit multa apa, mana ce tinea gargaritele era incordata si degetele pe care stateau ele la fel, incordate intr-un semn de victorie. Lumea se uita si nu pricepe modul ciudat de inot. Dar ajung unde trebuie. Mi se intinde si mie o mana, ma prind de ea si sunt tras mai aproape de tarm pana in locul unde simt nisipul sub picioare. Acum pot merge pana la mal.
Ajunse pe uscat, sub soare, cele doua gargarite isi incalzesc aripile ude, asteptand sa isi ia poate zborul. Le pun alaturi si astfel cele doua se intalnesc. Sunt straine una de alta. Dar, pot forma un cuplu pentru o noua viata daca acolo, in lumea lor totul se potriveste. Macar sunt in viata. Cum e cand nu te astepti, dai din pericol de moarte, din singuratate, in soare si peste o alta gargarita care ai putea oferi noi vieti naturii?...
Nu stiu daca au zburat inapoi spre apa apoi si s-au inecat sau au zburat spre fire de iarba. Dar, s-a intamplat la mare... O sansa.
Comentarii
ianinte scriai mai frumos...Acum Dumnezeu cred ca te mnai intelege