Treceți la conținutul principal

De ce nimicuri ii e dat iubirii sa atarne...

Intr-o sala unde doar 3 oameni isi arata mintea. E ceea ce au invatat, e ceea ce au vrut candva sa faca. Sau poate nu. Un text mult prea usor de retinut si cred ca totusi a durat prea mult sa fie invatat. Desi ascultat, nimeni nu a reusit sa invete destul din el.
Intuneric iar. Un fascicul de lumina indreptat spre lacrimile de final ale povestitorului. O privighetoare ce isi impinge singura pieptul in spinul unui trandafir. Se sinucide cantand. Canta din inima ce curand va inceta sa bata, doar ca trandafirul sa isi poate obtine cerneala rosie cu care isi va colora bobocul. Un trandafir sangeriu la culoare... Privighetoarea moare si nimeni infara de luna de clestar si fostii prieteni din gradina nu ii stiu sacrificiul. A facut-o pentru ca un tanar plangea ca nu poate implini dorinta... curand moftul iubitei sale. El e prea logic. Ea... materialista. Un altul i-a adus trandafiri simpli. Are si placute de argint la pantofi. Trandafirul sangeriu sfarseste in noroi calcat de roata unei carute. In el era tot sangele unei prvighetori ce credea in iubire cu pretul vietii... O piesa de teatru sau fragment din spectacolul vietii fiecaruia din noi? Vezi secventa plot - Oscar Wilde - "Privighetoarea si trandafirul"
Etichete:

Comentarii

LZ a spus…
Privighetorile si trandafirii… Desi traim, desi pasarile ne canta si ne invata, desi trandafirii infloresc si ne bucura privirea, nu invatam. Nu intelegem esentialul. Ramanem in intuneric. Ne sacrificam sufletul in singuratate. Suntem actori intr-o piesa de teatru foarte personala. Ne urmam scenariul, fara a avea spectatori. Dar fiecare partitura ramane un fragment din fiecare trebuie sa tragem un invatamant. Sau cel putin asa ar trebui.
25 aprilie 2009 la 21:42
Trimiteți un comentariu

Postări populare

Permisiunea de a iubi inteligent

Milioane de secunde au trecut de când eu am fost eu. Încerc pentru prima oară în luni să mă regăsesc, să regăsesc dramul de pasiune și iubire pentru cuvinte, să regăsesc omul ce crede în visuri și să regăsesc o oglindă în care să mă privesc și să încerc să observ ce și cât m-am schimbat. Simt că m-am schimbat. Am devenit un om ce dorește să piardă, un om ce se simte confortabil să se piardă și un om ce a pierdut ceea ce a jurat că îl va face diferit. Nu știu dacă voi reuși să mă salvez de mine însumi dar știu că milioane de cuvinte doresc să fie eliberate. Iubirea și speranța au fost mereu elementele ce le-am oferit și am fost cel ce râdea când, ca un copil, făceam cu ochiul Soarelui. Acum sunt cel ce stă în umbră, cel ce stă între patru pereți cu lumina mai mereu stinsă și cel ce urmărește speriat timpul așteptând o vorbă de prietenie, cuvinte familiare, de iubire sau o îmbrățișare. Am ajuns să fac toate acestea când m-am înstrăinat de casa ce am creat-o în mine în cei 12...
Trimiteți un comentariu
Citeşte tot articolul

Soarele e o lacrimă de înger

Soarele se va prăbuşi de pe obrazul cerului albastru, din albastrul la care au privit ochii unui înger… Soarele se va prăbuşi de pe cer, rănit şi sângerând, şi nimeni nu îl va vedea pentru a-i prinde căderea şi a îi face căderea mai uşoară şi impactul cu nimicul mai moale spre a nu se sparge în mii de bucăţi. Acoperă-mi ochii şi urechile şi spune-mi că nu, soarele nu poate cădea din ceruri dacă despărţirea ne leagă  precum lacrimile ce cad dezlegate de ochii cu gene prea negre, negre precum cerul unei nopţi pe al cărui negru stelele sunt în stare de şoc… Stelele plâng după soare, după el, cel ce le face să aibă lumină în ochii acum stinşi ai unui înger ce nu mai vede încotro să zboare, pe cine să protejeze… Lacrimile unui înger se scufundă acum în buzele unui copil ce descoperă universul iubirii cu primii săi paşi, paşi făcuţi cu inima prea deschisă în drumul lui spre a deveni un bărbat, bărbat căutând cuvintele “a fi acolo, zid de apărare pentru jumătatea sufletului său…”. ...
5 comentarii
Citeşte tot articolul

Dincolo, peste umărul meu

Dincolo, peste umărul meu, e o altă lume în care alergi și îți pierzi drumul, unde totul devine atât de rece încât și noaptea se simte uscată, uscată până la tortură… Dincolo de umărul meu e o altă lume spre care privesc prin zidurile ce le-am construit să mă apere de acea lume dar care au devenit zidurile ce mă țin captiv și nu mă lasă să evadez spre lumea de acolo, la un umăr distanță. Dincolo de umărul meu e o lume în care alții se mânjesc cu noroi și se spală în gropile lor din care nu pot să iasă, gropi ale propriei lor voințe goale. Poate de aceea alții se mânjesc cu noroi, pentru a acoperi propriile făpturi ce nu le mai recunosc nici ei înșiși, pentru a crea o mască ce, deși din noroi, e mai curată decât materialul din care le e construită ființa. Dincolo de umărul meu plouă însă cu dăruirea altora și astfel noroiul se scurge de pe fața acelora mânjiți și umple gropile în care se află și astfel unii oameni se ridică iar spre ceva mai bun. În lumea de dincolo de umărul meu cont...
7 comentarii
Citeşte tot articolul