In Ajunul Craciunului 1952 eram in lagarul de munca Poarta Alba, in brigada de incarcare H3.
Eram in ziua de 20 noiembrie 1952. Lucram in schimbul II-incarcare. Am plecat la lucru la ora 13, pe un timp noros dar linistit. Insa in atmosfera se simtea ceva sinistru, ceva ce prevestea a rau. Am lucrat toata dupamasa la incarcat vagoane cu pamant din fundul canalului. Fiecare cazma de pamant cantarea 25-30 kg si fiind mai jos decat nivelul liniei de cale ferata trebuia sa depunem un efort deosebit pentru a-l arunca sus in vagon.
Seara, pe la ora 20, a inceput un vant, ca din senin, deodata, cu viteza foarte mare. Totodata a inceput si ninsoarea. S-a transformat in cateva clipe intr-o vifornita cum nu am mai trait niciodata. In Canal eram mai protejati dar cand ne-a venit schimbul, la ora 22, si am plecat spre lagar, am trait clipe de groaza.
La o asemenea bariera, in seara de care aminteam, cand veneam pe o vifornita cu zapada si un vant de te dobora, noi mergeam tinandu-ne de maini si cat mai stransi unul in altul. Si cordonul de soldati ajunsese lipit de noi, caci altfel ii lua vantul si nici nu stiau pe unde sa mearga.
In acest vacarm, facut de vijelia cu zapada care te orbea, deodata am auzit un zgomot de metale si roti, si foarte multe tipete. Speriati, ne-am oprit locului, ne-am asezat jos, iar seful garzii si brigadierul s-au dus ceva mai in fata spre locul de unde veneau tipetele pentru a vedea ce este.
Brigada din fata noastra, la cca 100 metri, a fost prinsa in plin de o garnitura de tren. Era o trecere de cale ferata nepazita si cum nu se vedea si auzea nimic nici la doi metri de tine, oamenii nu au observat ca vine trenul si acesta a trecut prin mijlocul brigazii, omorand pe loc 12 oameni si ranind pe mai multi. S-a oprit si trenul dar nici mecanicii nu erau de vina, caci trenul era prevazut cu lumini dar datorita timpului nefavorabil nu se vedea nimic. Au venit de la Colonie cateva camioane si au dus mortii si ranitii la dispensar. Noi, cand am trecut pe acolo, a trebuit sa ocolim pe alaturi de drum; erau numai carne si zdrente si vaite ale celor raniti. Printre morti au fost si doi militari in termen care faceau parte din paza brigazii. Ne-am cutremurat si parca ne-a taiat picioarele cand am trecut pe acolo. Mai cu seama ne gandeam ca, daca se intampla cu 2-3 minute mai tarziu, eram noi ce zdrobiti de tren.
Nu se comunica nimic in Colonie despre astfel de cazuri. A doua zi au ingropat cadavrele detinutilor in cimitirul Coloniei, afara, langa gardul de sarma, si pe cei doi militari i-au trimis acasa pentru inmormantare. Ce bucurie si pentru familiile acelea! De cate ori treceam prin locul acela ne faceam cruce si spuneam o rugaciune pentru sufletele celor rapusi acolo cu brutalitate. Si atunci si acum voi spune mereu cu smerenie: “Dumnezeu sa ii ierte!”
Comentarii