Treceți la conținutul principal

Unitatea de măsură a amintirilor


Cineva m-a întrebat acum câteva clipe:
”Oare dorul se măsoară în gânduri?...”
Am răspuns:
”Cred că dorul se măsoară în amintiri. Fără să le ai cu cineva nu îi poți duce dorul...”
Am rămas însă cu un gând ce a șezut cuminte, ce și-a așteptat rândul și care apoi s-a ridicat și, precum un bătrân împăcat cu zilele, a venit spre mine, m-a privit cu ochi senini și și-a pus în fața mea dorința de a ști...
”De ce emoțiile se păstrează în amintiri?”
De cele mai multe ori amintirile sunt despre oameni, despre ceea ce am simțim când eram lângă ei, despre locurile unde acei oameni ne-au făcut să creștem, fără să știm.

Fiecare amintire este probabil o bornă kilometrică ce marchează clipa în care urma să învățăm în viitor o nouă lecție, acel semn de carte care ne face să înțelegem de ce s-a întâmplat trecutul și unde și cum am mers ca indivizi mai departe prin viață. Nu pot să nu mă gândesc la nici o amintire fără să nu mă gândesc la ce am ajuns și, cum prin ele, o viață, a mea, poate și a ta, capătă mai mult sens decât dacă ai sta acum pe gânduri și te-ai gândi ce vei face în următorii cinci ani...

Amintirile ne aduc emoții atât de complexe, multe îngropate cu lacrimi, cu memorii ale clipelor în care abia așteptam să uităm durerile din acel moment când totul părea mai greu decât puteai duce. Acum, acele amintiri sunt cel mult o lacrimă și un zâmbet, o emoție care te face să mergi să strângi mâna celui ce e lângă tine și să îi săruți buzele în somn... Tot ele sunt cele care te fac să înțelegi că nu ai pierdut nici un om ci îi duci cu tine mai departe, pe toți, cu tot cu dorul ce nu e decât greutatea emoțiilor pe care le-ai avut cu acel om...


Poate că dorul  primește în dicționar o definiție nouă...

”Dorul este greutatea emoțiilor, puse cap la cap, una peste alta, pe care le-ai făurit cu și față de cineva dar și a multor momente din viața ta...”


Amintirile sunt cele care, dacă acum ești într-o casă cumva goală, te trimit pe tine, la tine... Sunt cele ce îți aduc propria ta persoană lângă tine și simți că nu mai e totul o singurătate. Fără să știi amintirile au fost cele ce, după ce le-ai deschis, te-au făcut să te gândești ”cum ar fi fost dacă...” și să te țină de mână în timp ce începi să îți imaginezi un viitor în care totul va fi mai bun și te fac să crezi că poți să faci orice și te motivează să devii mai mare și mai sus... De câte ori nu ai ajuns să visezi cu ochii deschiși și să ai momente și zile mai bune după ce te-ai îmbăiat în amintiri?

Amintirile sunt născute din emoții. De aceea aduc emoții.
Sunt mici porți prin care poți trece prin timp... Se pare că mereu am avut darul călătoriei în timp...

Sunt uși și depozite ale ființei noastre...

Frantz Diaconescu mi-a scris apoi:
”Secretul cred ca stă în conștientizare  Adesea pierdem lucruri pe care ulterior le înțelegem și le apreciem la valoarea lor adevărată  și încercăm dacă se mai poate să le recâștigăm. Conștientizarea apare cu primele întrebări pe care ni le adresăm. Iar sufletul fiecăruia e un "depozit de amintiri" unde este înregistrat absolut tot. Dar pentru a reuși să-l "vedem" cu adevărat este nevoie să ne depășim condiția umană, să nu mai gândim atât cu creierul ci cu sufletul, să nu mai gândim atât cât să simțim  O viață în care nu simți e banală.”
Sunt uși și depozite ale sufletului nostru. Sunt camere ale lui, sunt hrana lui și sunt pietrele pe care el construiește casa noastră spirituală.
”De ce emoțiile se păstrează în amintiri?”
Deoarece noi le-am pus acolo...

Denis Ciumbargi

Comentarii

Frantz a spus…
deosebit articol. bravo

Postări populare

Permisiunea de a iubi inteligent

Milioane de secunde au trecut de când eu am fost eu. Încerc pentru prima oară în luni să mă regăsesc, să regăsesc dramul de pasiune și iubire pentru cuvinte, să regăsesc omul ce crede în visuri și să regăsesc o oglindă în care să mă privesc și să încerc să observ ce și cât m-am schimbat. Simt că m-am schimbat. Am devenit un om ce dorește să piardă, un om ce se simte confortabil să se piardă și un om ce a pierdut ceea ce a jurat că îl va face diferit. Nu știu dacă voi reuși să mă salvez de mine însumi dar știu că milioane de cuvinte doresc să fie eliberate. Iubirea și speranța au fost mereu elementele ce le-am oferit și am fost cel ce râdea când, ca un copil, făceam cu ochiul Soarelui. Acum sunt cel ce stă în umbră, cel ce stă între patru pereți cu lumina mai mereu stinsă și cel ce urmărește speriat timpul așteptând o vorbă de prietenie, cuvinte familiare, de iubire sau o îmbrățișare. Am ajuns să fac toate acestea când m-am înstrăinat de casa ce am creat-o în mine în cei 12...

A începe să scrii din tine

A scrie este ușor dacă înțelegi că a scrie este greu. A scrie înseamnă a culege rândurile din mintea ta, cuvintele ce curg între minte și inimă. între timpul de când se nasc și clipa când nu le lăsăm să treacă și să fie uitate fără să fi fost oferite. A scrie înseamnă să începi să vorbești. A scrie înseamnă să începi să vorbești cu tine, despre tine, despre ce știi despre tine raportat la lumea și viața ta ce ai trăit-o până în clipa când așterni o bucată din cine ești pe hârtie. A scrie este o mână dusă la buze, o mână ce o poți folosi precum un căuș, să amplifice sunetele, ca atunci când strigi după cineva, ca o mână ce duce zahăr pe niște buze ce au simțit amarul sau precum un deget ce poate opri o vorbă urâtă să iasă, o vorbă ce poate e apoi regretată. A scrie este un pas făcut de noi, de mână cu noi pe o parte și cu lumea întreagă de alta. A scrie înseamnă a așeza primul rând. Primul rând este precum o mână așezată pe clanța unei u...