Inițial mi-am dorit ca titlul acestei scrieri să fie ”Un om necitit”... M-am întrebat singur apoi dacă lumea va crede despre el că e necitit, dacă e un atac din partea mea sau dacă e un joc de cuvinte în ”necitit suficient de alții”. M-am gândit apoi că oricare dintre variante sunt departe fie de mine, fie de factual, căci Frantz Adrian Diaconescu e un om citit, citit prin întelesul popular al cuvântului dar și al numărului de persoane ce îi urmăresc ”mugetările”.
Scriu despre el pentru că acum s-a depășit numărul de scrieri ale sale ce le-am citit și care au trecut de la simplă introspecție, învelită cu o muzică bună și un zâmbet în colțul buzelor, la o simpatie profesională pentru modul în care exprimă teme despre oameni ce au fost mereu prezenți cumva în viața fiecăruia, de parcă toți am împărțit același grup de prieteni din copilărie până în prezent, aceiași vecini, colegi la care parcă doar numele diferă.
Și mai plăcut în drumul parcurs în ”descoperirea” înțelesurilor a ceea ce Frantz scrie a fost modul cum mi-a închis gura după ce mi-a îndesat bine pe gât inițiala preconcepție ce o avusesem, cum ”un alt manechin se dă mare gânditor”. Acum nici nu mai știu sigur dacă se ocupă cu așa ceva sau dacă a fost vreodată manechin, nu am mai căutat pe profilul lui pozele și statusuri despre evenimente sau altceva, am căpătat un filtru în a vedea numele lui doar în drepturi unor scrieri de cele mai multe ori de calitate. Sunt și rânduri ale sale cu care mă zbârlesc și m-aș trânti cu ele prin praf însă ar fi o risipă de praf când pot să trec peste aceste reacții și să îi las acolo praful să aibă cu ce da și data viitoare nu în ochii ci în gurile căscate ale unora care merită arătați cu degetul.
Aici e mica mea bubă cu el căci arată uneori cu degetul și ne lasă apoi în comentarii să alegem dacă cei arătați să fie înțeleși, ajutați să dea cu binele din ei în jur sau puși în ștreang ca exemplu de frică cărora snobismul din noi să ne ferească. E ceea ce eu numesc Asasinul Angelic ce pune cuțitul și detaliile despre victime în mâna altora.
E surprinzător cum mugetările sunt venite ca din lumea celor care nu cuvântă, precum un sunet al unui animal dar am înțeles că a ales drumul mai practic și că animalelor din noi se adresează inițial și vorbește întâi pe limba pe care o putem înțelege mai ușor. Cum ajungem însă apoi să facem din mugetare cugetare? Aici e secretul care încă nu l-am găsit și care ma cheamă mai departe să îi caut curios, uneori, scrierile.
Am vrut uneori să fiu fals și să îi dau bile albe doar că să ies în evidență ca un fan de bine al scrierilor însă nu am putut, consider că modul în care ni se adresează merită mai mult și m-am oprit. Am vrut alteori să îi dau bile negre însă nu am vrut să dau cu negativ în scrieri care până la urmă nu mi-au fost adresate, mai ales că eu și el nu ne știm deloc, și, din nou, ar fi fost astfel nedrept. Nu am putut deci să am o reacție oficială însă aleg mijlocul ca soluție și aleg culoarea ce i se potrivește, pentru prezent cel puțin, cenușiul. Precum materia din capul lui de care se folosește frumos.
Invit la citire bună. O găsiți în el.
Comentarii