Te asezi in fata calculatorului. Pun pariu ca acum, in timp ce citesti aceste randuri spatele iti este cocosat si te doare mai mult sau mai putin... daca nu e spatele sigur sunt ochii... nici acum nu te-ai invatat sa citesti stand la o distanta normala incat sa nu iti afecteze privirea... Dar pana la urma... de ce ai face-o.. si tu si eu si multi dintre noi uitam in fiecare zi sa ne purtam de grija. As sta si as scrie si as ofta cu tot aerul ce il pot trage in pieptul ce e obosit sa lucreze pentru mine... inspira.. expira.. si tot asa...
Nu mai am nici o stare. Sunt linistit si nu am nimic desi ar fi trebuit sa fie totul altfel. Sunt zile si luni cand muncim cu placere, cand muncim si nu stim ca muncim, cand apreciem si cand ne lasam purtati de ordinea a ceea ce e normal sa fie in viata noastra incat atunci cand normalul nu apare cand vrei sa tragi o linie te gandesti ca parca esti mai departe de orice. De lume si de tine.
Si oftez iar si astept sa vad de ce exista aceasi amenintare cand de fapt, da, poate chiar tu, ar trebui sa ma doresti langa tine pt ca ma cunosti si stii ca pana la urma am avut clipe linistite sau te-ai bucurat vizitandu-mi caminul sau citindu-mi gandurile expuse aici, chiar daca e prima oara cand o faci. De ce uitam sa atingem, sa iubim si de ce trebuie mereu sa avem un ditamai spatiul personal intim in care sa nu avem loc de visele noastre, de dorinte implinite si de multe ori neimplinite, atat de ingramadite incat nu mai e loc pentru omul ce iti e jurat poate unoeri sa fie al tau pana la moarte. Moarte fizica sau a sentimentelor. dar moarte cauzata de lucruri grave, nu acele lucruri care te poti ascunde dupa deget si sa faci din tantar armasar doar pentru ca te simti bine sa ai despre ce comenta. Si nu, nu ma refer la tine acum. Cred...
Du-te acum, suna persoana draga si incearca sa vorbesti calm... e tot ce e nevoie. e dreptul ei sa fie langa tine si obligatia ta de a-l pastra, pentru sentimentul ce te face sa-l simti. Sentimentul cel mare, ala puternic care va uneste, nu cel care te face sa ii cauti gauri in papuci si nod in papura... Fii altfel azi. Pentru tine.
Cineva m-a întrebat acum câteva clipe: ”Oare dorul se măsoară în gânduri?...” Am răspuns: ”Cred că dorul se măsoară în amintiri. Fără să le ai cu cineva nu îi poți duce dorul...” Am rămas însă cu un gând ce a șezut cuminte, ce și-a așteptat rândul și care apoi s-a ridicat și, precum un bătrân împăcat cu zilele, a venit spre mine, m-a privit cu ochi senini și și-a pus în fața mea dorința de a ști... ”De ce emoțiile se păstrează în amintiri?” De cele mai multe ori amintirile sunt despre oameni, despre ceea ce am simțim când eram lângă ei, despre locurile unde acei oameni ne-au făcut să creștem, fără să știm. Fiecare amintire este probabil o bornă kilometrică ce marchează clipa în care urma să învățăm în viitor o nouă lecție , acel semn de carte care ne face să înțelegem de ce s-a întâmplat trecutul și unde și cum am mers ca indivizi mai departe prin viață. Nu pot să nu mă gândesc la nici o amintire fără să nu mă gândesc la ce am ajuns și, cum prin ele, o viață, a mea, poat...
Comentarii