Treceți la conținutul principal

Cea mai frumoasa rugaminte...

Un gand prea morbid pentru multi dintre voi. Un gand despre adevarul pe care unii dintre voi il cunoasteti, altii il presupuneti si altii care nu intelegeti nimic. Ce scriu este pentru cei ce au inima si mintea deschisa catre un gest si o lacrima. Am plans din cauza unui barbat. Barbat prin varsta si barbat prin asteptarile de la sine si cei din jurul sau. Un copil ce plange zi de zi cand cuvantul tata este rostit sau atunci cand va vede pe oricare dintre voi mergand la sotul vostru, la tatal vostru, la iubitul vostru. Un copil ce nu il cunosc inca si care isi intinde bratele catre orice om. Isi doreste sa fie imbratisat, sa iti bagi degetele prin parul lui, sa il alinti si sa te joci cu inima lui ce nu a cunoscut ce inseamna sa iti cunosti pana tarziu tatal ci mai mult, a fost nevoit sa il vada mergand pe drumul fara de intoarcere. Un copil ai carui ochi raman neschimbati desi pe chipul peste care timpul isi lasa amprenta apar fire de par in barba si riduri pe fruntea ce doar amagirea fericirii o mai descreteste. Ati tinut vreodata un barbat in brate care tremura de plans si al carui piele a fetei e mult prea rece, prea uda de transpiratia de pe frunte si care totusi va uda umerii, obrajii, palmele de lacrimi fierbinti pentru ca a pierdut un om ce niciodata nu il va mai tine in brate? Acest copil astazi m-a tratat ca pe un model si o salvare. Cu vocea de barbat de 23 de ani, cu mainile tremurande ca ale unei mame ingrijorate ca nu are cu se isi creasca fii, cu privirea lasata si cu umerii cazati m-a rugat atat: " Daca o sa te intalnesti cu tata... spune0i ca il iubesc mult si ca mi-e dor de el ok? sa tii minte asta... si sper sa ai grija de mine desus de acolo... e prima si ultima oara cand ti-o spun! sa nu te superi... pls.. stiu ca e deplasat.. dar eu nu am apucat sa imi iau la revedere de la el... :( :( :( " Am plans de parca eu as fi murit, de parca el mi-ar fi murit in brate sau de parca mama si fiul ce inca nu il am mi-ar fi murit in brate in acea secunda! V-a cerut vreodata un om asa ceva? Daca ati muri maine, cati dintre voi ati zice te iubesc celor de dincolo?... Cati din voi ziceti te iubesc celor ce inca mai sunt printre voi? Sa plangeti cat sunteti in viata pentru ca veti fi chinuiti de zambetele ce nu le veti mai putea avea de la cei celor care nu le dati atata importanta fiind obisnuiti sa ii vedeti si sa ii auziti in fiecare zi. Te iubesc astazi, Ionut, pentru rugamintea ta. E unul din cele mai frumoase lucruri ce mi-au fost cerute vreodata si e cea mai mare dovada ca un om poate intelege mai mult decat sex, bani, invidie, aspiratie, inselaciune. http://denisthelover.blogspot.com http://scriudespretine.blogspot.com

Comentarii

Anonim a spus…
ratacind prin lumea asta virtuala am dat de blogul tau si nu m-am lasat pina nu te-am citit complet(cu toate ca e deja tirziu foarte tirziu)nici nu mai stiu cum am dat de tine,totul a pornit de la blogul meu pe yahoo 360(nu stiu care e tastatura pentru grade:(( )
imi place cum scrii si felul tau sincer de a fi
dar cel mai mult imi place cind esti trist,nu pentru cea ce simti ci pentru felul cum scrii,uff ce greu ma mai exprim,nu ma bucur ca esti trist, iti doresc numai fericire,sper ca ai inteles ce am incercat in bilbiiala mea sa spun
Cornelia Alexandru a spus…
Sunt fan Mihaela Radulescu....o ADOR efectiv sincer....pentru tot ce face! E UNICA! As vrea mult sa o cunosc personal,sa vb la telefon macar,dar astea sunt doar vise,pentru un om de rand!

Postări populare

Permisiunea de a iubi inteligent

Milioane de secunde au trecut de când eu am fost eu. Încerc pentru prima oară în luni să mă regăsesc, să regăsesc dramul de pasiune și iubire pentru cuvinte, să regăsesc omul ce crede în visuri și să regăsesc o oglindă în care să mă privesc și să încerc să observ ce și cât m-am schimbat. Simt că m-am schimbat. Am devenit un om ce dorește să piardă, un om ce se simte confortabil să se piardă și un om ce a pierdut ceea ce a jurat că îl va face diferit. Nu știu dacă voi reuși să mă salvez de mine însumi dar știu că milioane de cuvinte doresc să fie eliberate. Iubirea și speranța au fost mereu elementele ce le-am oferit și am fost cel ce râdea când, ca un copil, făceam cu ochiul Soarelui. Acum sunt cel ce stă în umbră, cel ce stă între patru pereți cu lumina mai mereu stinsă și cel ce urmărește speriat timpul așteptând o vorbă de prietenie, cuvinte familiare, de iubire sau o îmbrățișare. Am ajuns să fac toate acestea când m-am înstrăinat de casa ce am creat-o în mine în cei 12...

Soarele e o lacrimă de înger

Soarele se va prăbuşi de pe obrazul cerului albastru, din albastrul la care au privit ochii unui înger… Soarele se va prăbuşi de pe cer, rănit şi sângerând, şi nimeni nu îl va vedea pentru a-i prinde căderea şi a îi face căderea mai uşoară şi impactul cu nimicul mai moale spre a nu se sparge în mii de bucăţi. Acoperă-mi ochii şi urechile şi spune-mi că nu, soarele nu poate cădea din ceruri dacă despărţirea ne leagă  precum lacrimile ce cad dezlegate de ochii cu gene prea negre, negre precum cerul unei nopţi pe al cărui negru stelele sunt în stare de şoc… Stelele plâng după soare, după el, cel ce le face să aibă lumină în ochii acum stinşi ai unui înger ce nu mai vede încotro să zboare, pe cine să protejeze… Lacrimile unui înger se scufundă acum în buzele unui copil ce descoperă universul iubirii cu primii săi paşi, paşi făcuţi cu inima prea deschisă în drumul lui spre a deveni un bărbat, bărbat căutând cuvintele “a fi acolo, zid de apărare pentru jumătatea sufletului său…”. ...

Dincolo, peste umărul meu

Dincolo, peste umărul meu, e o altă lume în care alergi și îți pierzi drumul, unde totul devine atât de rece încât și noaptea se simte uscată, uscată până la tortură… Dincolo de umărul meu e o altă lume spre care privesc prin zidurile ce le-am construit să mă apere de acea lume dar care au devenit zidurile ce mă țin captiv și nu mă lasă să evadez spre lumea de acolo, la un umăr distanță. Dincolo de umărul meu e o lume în care alții se mânjesc cu noroi și se spală în gropile lor din care nu pot să iasă, gropi ale propriei lor voințe goale. Poate de aceea alții se mânjesc cu noroi, pentru a acoperi propriile făpturi ce nu le mai recunosc nici ei înșiși, pentru a crea o mască ce, deși din noroi, e mai curată decât materialul din care le e construită ființa. Dincolo de umărul meu plouă însă cu dăruirea altora și astfel noroiul se scurge de pe fața acelora mânjiți și umple gropile în care se află și astfel unii oameni se ridică iar spre ceva mai bun. În lumea de dincolo de umărul meu cont...