Oriunde e dragoste, acolo sunt și eu...

 Nu, nu e o greșeală. Am scris Afi intenționat, Afi, deja celebru Mall, pe numele lui real, cu nume de palat cu tot. Palat într-o împărăție a timpului pierdut printre culoare și culori, printre arome de mâncăruri și mirosuri ale claselor sociale ce se înghesuie spre o mai dinamică, modernă viață socială. Nu sunt ipocrit, am fost și voi mai fi ”la Mall” și știu cum uneori e ceea ce trebuie să facem pentru a merge mai departe, orice ar însemna asta. Vreau să vorbesc însă despre risipă. Risipă e un cuvânt cu care am fost pus față în față în timp ce băteam la uși acum ceva zile, ”cerșind” donații pentru oamenii din Sudanul de Sud, peste 300 de mii de oameni, da, 300.000, ce zilnic beau apă precum animalele, cu capul scufundat în răul Nil, cunoscut de noi pentru misterele faraonilor și nu pentru toaleta publică a egiptenilor de azi. Oameni goniți din casă, de război, adunați în tabere de refugiați, beau apă din acest rău, zilnic. Mâncarea lor? Ghiciți. Nu Shaorma, nu McDonad...

Un articol amestecat în emoții și gânduri. Un articol dintr-o serie de articole. Este un prag. 30 de ani sunt un prag. Un prag ce se măsoară mental și peste care au trecut și alții dar niciodată eu. De aceea este un prag important. Este vârsta la care las anii 20 în spate cu totul. Este vârsta la care uneori mă judec și judec că sunt judecat. Prima judecată este să aleg ce am bun și ce schimb din ce am mai puțin bun. Ce am bun ar trebui să fie ceea ce am făcut pentru alții iar alții ar trebui să facă ce au învățat bun din ce am făcut bine, conștient sau nu, că am ales sau nu... Ce schimb? Nu știu încă. Când am început să scriu acest articol aș fi vrut să schimb acea parte din mine care tace din gură când alții depășesc anumite limite. Să schimb acea parte care tace din gură, care tace pentru că a învățat că nimic nu contează mai mult decât omul și ce poate deveni el comparativ cu ceea ce iese pe gura acelui om în acel moment. Aș fi vrut să schimb acea partea și să î...

Un voal al oboselii stă așternut peste minte și gânduri, peste emoții și peste zilele scurtate de un timp ce a ales să treacă la fel ca înainte, fără a te mai întreabă când ai uitat să zâmbești. O lume se învârte, cu tine, pe lângă tine, cu un zgomot cu care te-ai obișnuit și ai învățat să mergi mai departe, în urma altora, în fața altora, la pas cu ei, precum un gând ce stă la coada altor gânduri ce așteaptă să îți vină în minte atunci când stai pe scaun, în picioare, într-un autobuz, tramvai, metrou, o clasă, un birou, o cameră... Te uiți în gol și în gol vezi zarea întreagă, un gând că ești mai bun de atât, că meriți mai mult și ai vrea să dai vina pe o lume prea schimbată, prea falsă, ce își falsifică și falsitatea dar cuvintele îți rămân pierdute în gât, alunecate prea mult de sus, din gânduri. Simți că stai pe loc pe un pământ ce îți fuge de sub picioare și nu te mai obosești în plus să te întrebi unde fuge pământul fuge când îți fuge de sub picioare ?... Întoarce-te a...

E o femeie în Somalia ce răscolește după perle la marginea drumului. O forță mai mare decât natura o ține încă în viață. Acesta este modul în care ea moare, moare să supraviețuiască. Nu știu din ce este făcută și mi-ar plăcea să fiu atât de curajos. Plânge spre ceruri: ”E o piatră în inima mea!”... E o viața ce ea nu a ales-o și care doare precum o pereche nouă de pantofi. Doare ca o pereche nouă de pantofi. E o femeie în Somalia cu care Soarele e fără milă, același Soare sub care noi ne întindem îi arde ei oasele. La fel de mult precum de lungi sunt umbrele amiezii îi va lua să se îndrepte spre casă. Fiecare bob de grâu e cu atenție împachetat căci acelea sunt perle pentru fiica ei cea mică ”Aleluia!” plânge ea spre ceruri, ”E o piatră în inima mea!” E o viața ce ea nu a ales-o și care doare precum o pereche nouă de pantofi. Doare ca o pereche nouă de pantofi. Denis Ciumbargi

Cuvintele se pot spăla. Detergentul ce le spală este de fapt un alt cuvânt ce vine să servească unui scop ce și el va fi spălat datorită unei stări de moment. Stările de moment nu ar trebui să definească scopurilor de durată și nu ar trebui nici să catalizeze decizii ce nu servesc timpului când e și bine. Există persoane pline de ele sau umpluți de alții dar care bat legile fizice și care fac cuvintele să rezoneze în ecouri. E ca și cum ai umple o armură din oțel cu nisip și cu toate acestea, urletele din interiorul ei reușesc să se folosească de spațiul gol dintre particulele de nisip și să îl prelucreze în așa manieră încât acel infim spațiu gol să pară la fel de mare precum naosul unei biserici goale. Dezavantajul e că în acest tip de oameni cuvintele frumoase sau gesturile bune ale altora nu reușesc să lipească particulele de nisip pentru a crea o masă mai omogenă, mai grea, mai plăcută manipulării, cimentate ce poate crea castelele de nisip, formele pe malul mării ce să...