Treceți la conținutul principal

O camera plina de fotografii...

O simpla iesire dupa niste banale cumparaturi... o alee itunecata un drum parcurs deja mecanic... Pot astfel sa ma las prada gandurilor mele. Aud doar doua voci ce se suprapun, una plina de dragoste, plina de sentimente calde in care se simte bucuria regasita in sfarsit... Cealalta voce e una stinsa, imi striga cu lacrimi in gat ca nu e drept ce s-a intamplat, ca e prea brusc tot, despartirea... Si totusi au trecut cateva luni bune de atunci. Inca imi mai curg lacrimi cand ma gandesc la bucuria gasita. Fericirea altcuiva inseamna moarte si lacrimi pentru cei din jur in cazul acesta... O saptamana de cand intr-un singur mormant zac 3 oameni. O fotografie pusa la repezeala este acum stricata... Nu mai afiseaza frumusetea celor 2 ochi verzi si zambetul atat de special al celor ce isi duc somnul de veci in mormantul de marmura.. maro.. cu text auriu... Merg spre magazin in continuare.. intre locuinta unde stau acum si magazin sunt aproximativ 100 metri. Atat. insa.. parca merg de un ceas... ma gandesc si imaginea bunicii mele apare si ea cerandu-si drepturile. Nu imi pot reda cum trebuie chipul ei insa ce ironic pot sa vad foarte bine chipul unei persoane pe care am vazut-o in treacat acum un an... de ce oare?... Si m-am hotarat... Vreau o locuinta noua.. si.. voi incarca peretii unei camere cu fotografii.. Fotografi, imagini cu toti cei care au trecut macar o data prin viata mea. Chiar daca au trecut pentru 5 minute. Ii voi imortaliza si ii voi cinsti. O fotografie si un nume. Asa poate imi voi reda mult mai usor trecutul placut sau mai putin placut petrecut alaturi de oamenii din viata mea... Ajung in magazin.. cumpar ce am de luat.. numar ultimii bani pe care ii mai am in magazin.. nu imi ajung pentru alte cumparaturi in zilele ce vor urma.. insa nu e nimic.. sunt obisnuit.. ma uit in sacosa.. o paine si un iaurt... nu va mai dura mult mizeria asta... Plec mohorat... Vreau o lumina in viata mea...
Etichete:

Comentarii

Anonim a spus…
ramanem singuri nu???e oare de ajuns o camera plina de fotografii??dc ne limitam l asta??de ce s nu cunoastem oamenii?dc trecem pe lng ei nepasatori?stam 4 ani cu cineva si skimbam doar replici amabile...uneori zambete...atata...si dupa 4 ani realizezi k ai pierdut o fiinta kre putea fi speciala...un prieten...si curg lacrimi...pt k s indeparteaza...pleak...si t intrebi dc ai lasat timpul sa treak fara sa faci nimik..nu aj mii de fotografii sa inlocuiask o imbratisare, un umar pe kre plngi...un zambet de la un prieten...si totusi...continuam sa trecem pe lng oameni si sa privim....am mai adaugat o poza pe peretele camerei
13 iulie 2006 la 22:05
Anonim a spus…
nu culoarea conteaza ci privirea, nu fontul ci mesajul, dar oricum stii treaba asta, un moment de profunda superficialitate cu scopul de a distrage atentia de la acele idei afective si totusi vagi.
Imi amintesc jucand carti cu strabunica, aceasta avand atunci 87 ani...
e un text scris frumos, cu o imagine frumoasa atasata, usor si aparent profund, "Creat pentru a-ti placea!" Pare un text exemplu dintr-o carte de genul "Tehnici de manipulare"
3 august 2006 la 15:19
Trimiteți un comentariu

Postări populare

Permisiunea de a iubi inteligent

Milioane de secunde au trecut de când eu am fost eu. Încerc pentru prima oară în luni să mă regăsesc, să regăsesc dramul de pasiune și iubire pentru cuvinte, să regăsesc omul ce crede în visuri și să regăsesc o oglindă în care să mă privesc și să încerc să observ ce și cât m-am schimbat. Simt că m-am schimbat. Am devenit un om ce dorește să piardă, un om ce se simte confortabil să se piardă și un om ce a pierdut ceea ce a jurat că îl va face diferit. Nu știu dacă voi reuși să mă salvez de mine însumi dar știu că milioane de cuvinte doresc să fie eliberate. Iubirea și speranța au fost mereu elementele ce le-am oferit și am fost cel ce râdea când, ca un copil, făceam cu ochiul Soarelui. Acum sunt cel ce stă în umbră, cel ce stă între patru pereți cu lumina mai mereu stinsă și cel ce urmărește speriat timpul așteptând o vorbă de prietenie, cuvinte familiare, de iubire sau o îmbrățișare. Am ajuns să fac toate acestea când m-am înstrăinat de casa ce am creat-o în mine în cei 12...
Trimiteți un comentariu
Citeşte tot articolul

Unitatea de măsură a amintirilor

Cineva m-a întrebat acum câteva clipe: ”Oare dorul se măsoară în gânduri?...” Am răspuns: ”Cred că dorul se măsoară în amintiri. Fără să le ai cu cineva nu îi poți duce dorul...” Am rămas însă cu un gând ce a șezut cuminte, ce și-a așteptat rândul și care apoi s-a ridicat și, precum un bătrân împăcat cu zilele, a venit spre mine, m-a privit cu ochi senini și și-a pus în fața mea dorința de a ști... ”De ce emoțiile se păstrează în amintiri?” De cele mai multe ori amintirile sunt despre oameni, despre ceea ce am simțim când eram lângă ei, despre locurile unde acei oameni ne-au făcut să creștem, fără să știm. Fiecare amintire este probabil o bornă kilometrică ce marchează clipa în care urma să învățăm în viitor o nouă lecție , acel semn de carte care ne face să înțelegem de ce s-a întâmplat trecutul și unde și cum am mers ca indivizi mai departe prin viață. Nu pot să nu mă gândesc la nici o amintire fără să nu mă gândesc la ce am ajuns și, cum prin ele, o viață, a mea, poat...
Un comentariu
Citeşte tot articolul

Un titlu pentru un artist

De cele mai multe ori am scris în atâtea cuvinte întortocheate încât mi-am pierdut capacitatea de a scrie și gândi simplu și poate obiectiv. Mi-au plăcut atât de multe amestecurile de cuvinte pompoase și mi-au folosit atât de mult pentru a deruta ”prada” încât acum, când am nevoie să redescopăr modul simplu mă pierd iar în mine. Mi-a fost re-prezentat un stil nou de a fi ce acum, privind în urmă zace la zece ani în urma mea. Atunci mi-a adus ce am avut mai bun în viață dar urmându-l am ajuns să îmi permit prea multe, prea multă masculinitate, prea multe standarde înalte și le-am ales pierzând o bucată mare de inimă. Acum sunt cel mai probabil la finalul a ce ar fi trebuit sa fie durată și din respectul ce l-a câștigat, pentru faptul că deși rămân singur pe drumul emoțiilor în doi mi-a deschis ușa asumărilor, pentru ca le-a regăsit în mine și le voi urma de acum. Voi încerca să scriu propoziții scurte, simple care sper să ofere măcar strângerea de mână practică, bărbătească. Sunt c...
Trimiteți un comentariu
Citeşte tot articolul