Oriunde e dragoste, acolo sunt și eu...

El a fost motivul pentru care mi-am revenit din monotonia zilnica a plimbarii cu metroul. Era singur intr-un spatiu imens pana si pentru un om. Era vagonul doi sau trei. In drum spre "Piata Iancului", o ora rezonabila; in jur de noua seara. Eram jumatate adormit. El zbura. Sau ea. Am crezut ca ochii imi fug dupa umbrele viselor cu ochii deschisi. Zbura moale. Era prima data cand mi se parea ca e mai amortit decat mine. Ar fi vrut sa se aseze. Suna nebuneste?.. poate... Mie mi s-a parut ca doreste sa se aseze. As fi vrut sa se aseze langa mine. L-ar fi strivit cineva care s-ar fi asezat peste el. Asta nu vroiam. L-am indepartat incet cu privirea. Nu, nu puteam sa il misc uitandu-ma la el. Sau la ea. Dar puteam sa cred ca simte energia mea care creeaza valuri care sa il duca mai departe de scaunul liber de langa mine. Nu as fi vrut sa se aseze nici jos. Ar fi fost calcat. L-am pierdut din privire pentru ca a zburat spre capatul metroului. Poate stia ca e mai in siguranta acolo...

Nu pot sa nu fiu entuziasmat. Nu pot sa nu imi aduc aminte si desi a durat aproape 6 ani, am continuat sa fiu acolo alti 4 ani. Apoi 2 ani am crezut in visul unui vers. A fost apoi un zvon care a venit odata cu sansa mea de a fi inca odata eu. Apoi, anul acesta, aproape de ziua mea, am regasit ce ma gandeam ca nu va mai fi acolo decat cu termenul "prea departe"... Desi imi aduc aminte de fericire, azi, sunt mai matur in noua fericire. Stiu ce trebuie sa nu fac. Sa sa fac mai bine. Poate si ei. Aqua bucura din nou... Poate sunt singurul prin lumea mea, dar, candva, milioane de oameni au cumparat milioane de albume. Altii au ajuns fani. Pentru ca era ceva diferit in stilul lor. Parea plastic si mult prea copilaresc. Si totusi putini stiu de stilul rock din spatele fetitei Barbie, a micii americance in cautarea doctorului Johns pierdut in Africa, in spatele acadelei din spatiu, in spatele imaginii din evul mediu cand piratii puteau face baie, in spatele fiecarei dubluri din...