Sa scriu, sa urlu, sa arunc lacrimi peste suflete moarte, peste trupurile celor din jur in care daca ar mai licari putina lumina as putea sa imi imaginez strazi pline de ceea ce vom numi curand craciun. Dar toti sunt inchisi, incuiati, fara baterii, fara curent in ei, fara orice alta sursa ce ar face becurile care astept sa le vad in ei, sa luceasca. Sunt singur si nealintat, singur si fara siguranta ca ceea ce simt este definit si destinat cuiva. Nimanui nu-i pasa sa primeasca ceva decat daca satisface criterii fizice. As putea sa fiu si eu ceva in lumea unui om?... Cine m-ar vrea viu? Pentru ce?... Pentru ceea ce sunt sau pentru ceea ce sunt ei in comparatie cu mine?... traiesc pentru mine sau pentru ca altii sa se compare cu “prostul ala”, “ala care lucreaza acolo”, ala care “arata asa”, “ala care nu are aia, ailalta?”… O sa stau odata gol in albul zapezii intr-un loc unde mii, caci mii sunt cei ce ma cunosc, sa apara si sa ma vada asa cum nimeni nu stie ca pot arata. Iubirea e c...
scrieri de Ciumbargi Denis